Joi, când părinții mei au decis să-i dea fratelui meu casa bunicii: O poveste despre nedreptate și familie

— Nu pot să cred că faceți asta! am izbucnit, vocea tremurându-mi în timp ce mă uitam la mama și tata, așezați pe canapeaua veche din sufrageria lor. Era joi seara, iar lumina slabă a lămpii arunca umbre ciudate pe chipurile lor. Fratele meu, Mihai, stătea cu brațele încrucișate, cu un zâmbet abia schițat pe buze. Mă simțeam ca un intrus în propria familie.

Totul a început cu acel telefon sec: „Vrem să vorbim cu voi despre casa bunicii.” De luni de zile, discutasem despre împărțirea casei din satul unde am crescut. Bunica murise acum un an, iar casa rămăsese goală, cu mirosul ei de mere coapte și lavandă uscată. Pentru mine, era mai mult decât o proprietate – era locul unde am învățat să citesc, unde am plâns prima dată când m-am certat cu Mihai, unde am visat să-mi cresc copiii.

Când am ajuns la părinți, am simțit tensiunea plutind în aer. Mama făcea ceai, tata privea pe geam. Mihai părea relaxat, ca și cum știa deja ce urmează. Am încercat să-mi ascund emoțiile, dar inima îmi bătea nebunește.

— Știți că nu ne-a fost ușor să luăm această decizie, a început tata, evitând să mă privească în ochi. Am discutat mult… și credem că cel mai bine ar fi ca Mihai să primească casa bunicii.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la mama, sperând să văd o urmă de regret sau ezitare. Dar ea doar a dat din cap aprobator.

— Dar… de ce? am întrebat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu merit și eu o parte? Am crescut acolo la fel ca Mihai!

Mihai a ridicat din umeri:

— Tu oricum stai la oraș, nu ai ce face cu o casă la țară. Eu mă pot ocupa de ea.

— Nu e vorba doar de casă! E vorba de amintiri, de dreptate! am strigat eu.

Mama a oftat:

— Știm că ți-e greu, dar Mihai are nevoie mai mare. Are doi copii mici, tu ești singură… Poate într-o zi vei înțelege.

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Toată viața am fost „fata cuminte”, cea care nu a cerut niciodată nimic în plus. Mihai era mereu cel răsfățat – i se iertau toate greșelile, primea mereu ce-și dorea. Eu? Eu trebuia să fiu responsabilă, să nu deranjez.

Mi-am amintit de verile petrecute la bunica: cum alergam desculță prin grădină, cum ne certam pe leagănul vechi, cum plângeam când Mihai îmi rupea jucăriile. Dar tot acolo ne împăcam mereu. Credeam că suntem egali în ochii părinților noștri.

— Nu e corect… Nu e corect deloc! am spus printre dinți.

Tata s-a ridicat brusc:

— Gata! Asta e decizia noastră și nu mai discutăm!

Mihai s-a ridicat și el:

— Hai să nu facem o dramă din asta. Dacă vrei, poți veni oricând la casă. Dar actele vor fi pe numele meu.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Aerul rece m-a lovit în față și lacrimile au început să curgă fără oprire. Am mers pe jos kilometri întregi prin orașul pustiu, încercând să înțeleg unde am greșit.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu mama la telefon. Mereu găsea scuze: „Suntem ocupați”, „Nu vrem scandal”. Prietena mea cea mai bună, Irina, m-a ascultat ore întregi:

— Nu pot să cred că părinții tăi au făcut asta! Tu ai fost mereu lângă ei…

— Poate nu am fost destul de bună… Poate dacă aveam și eu copii sau dacă rămâneam la țară…

Irina m-a strâns în brațe:

— Nu e vina ta! E nedrept ce ți-au făcut.

Am început să mă gândesc la toate momentele când m-am simțit invizibilă în familia mea: când Mihai lua note proaste și eu trebuia să-l ajut la teme; când el făcea prostii și eu eram pedepsită pentru că „nu l-am supravegheat”. Acum, tot el primea și ultima fărâmă de moștenire.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Mihai: „Sper că nu te-ai supărat prea tare. Poate vii weekendul viitor la țară să facem grătar.”

Am privit lung ecranul telefonului. Cum putea să fie atât de detașat? Pentru el era doar o proprietate în plus; pentru mine era dovada că nu contez.

Am început să mă întreb dacă mai are rost să lupt pentru dreptatea mea sau dacă ar trebui pur și simplu să accept că unele familii nu sunt niciodată drepte. Să merg mai departe? Să mă răzbun? Să rup legătura cu ai mei?

Nu știu dacă voi putea vreodată să iert această nedreptate. Dar știu sigur că nu voi mai fi niciodată aceeași fată cuminte care acceptă totul fără să spună nimic.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Cât valorează dreptatea într-o familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?