La masa cu umbrele trecutului: Povestea mea despre limite, familie și curaj

— Dacă nu vrei să stai la masă cu ai mei, măcar gătește și pune masa, apoi du-te! vocea lui Dario răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încerc să tai ceapa fără să izbucnesc în plâns. Miroase a sarmale și a supă de pui, iar pereții par să se strângă în jurul meu, sufocându-mă cu amintiri pe care încerc din răsputeri să le uit.

Nu pot uita seara aceea. Era decembrie, frig și zăpadă afară, iar în sufrageria lor era cald, dar atmosfera era tăioasă. Mama lui Dario, doamna Lidia, m-a privit peste ochelari și a spus, cu voce joasă, dar clară: „Ivana, poate ar trebui să înveți să faci cozonac ca lumea. La noi în familie nu se cumpără de la magazin.” Toți au râs. M-am simțit mică, străină, ca o musafiră nedorită. Am încercat să zâmbesc, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nimeni nu a observat. Nici măcar Dario.

De atunci, am evitat orice masă cu familia lui. Am inventat scuze: ba că sunt răcită, ba că am mult de lucru. Dar adevărul e că nu mai pot suporta să fiu acolo unde nu sunt acceptată. Dario nu înțelege. Pentru el, familia e sfântă. „Nu poți să-i eviți la nesfârșit! Ce-o să zică lumea? Ce-o să creadă mama?” mă întreabă mereu. Dar eu nu mai pot.

În seara asta, Dario a venit acasă nervos. „Mâine vin ai mei la masă. Faci tu sarmalele sau să chem pe mama?” Am simțit un nod în gât. „Nu pot… Nu vreau să fiu acolo.” El a ridicat tonul: „Atunci gătește și pune masa! Dar dacă nici asta nu poți, spune-mi clar!”

Am stat toată noaptea trează. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la mama care mă învăța să fiu demnă și să nu accept umilințe. La tata care spunea mereu: „O femeie trebuie să fie respectată în casa ei.” Dar aici, în casa noastră din București, mă simt ca o intrusă.

Dimineața m-a găsit obosită și cu ochii umflați de plâns. Dario era deja la bucătărie, făcând cafea. „Te-ai hotărât?” m-a întrebat fără să mă privească. Am dat din cap că nu știu. El a oftat: „Nu vreau scandal. Dar dacă nu poți face nici măcar atât pentru familia mea… poate ar trebui să ne gândim ce fel de familie suntem noi.”

M-am simțit sfâșiată între dorința de a-l mulțumi pe Dario și nevoia de a-mi păstra demnitatea. Am început să gătesc mecanic, cu lacrimi curgând pe obraji. În timp ce rulam sarmalele, am auzit vocea mamei mele în minte: „Nu te lăsa călcată în picioare.”

Când au sosit socrii mei, am pus masa frumos, am aranjat farfuriile și tacâmurile ca la carte. Doamna Lidia a intrat prima și m-a privit rece: „Ai pus sare destul? Data trecută era cam fad.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dario m-a privit insistent: „Rămâi cu noi?”

Am inspirat adânc și am spus încet: „Nu pot.” Am ieșit din sufragerie și m-am refugiat pe balcon, cu palmele reci lipite de balustradă. Din spate am auzit voci: „Ce-i cu ea? Nu știe să fie gospodină?”

După masă, Dario a venit la mine pe balcon. Era furios: „M-ai făcut de râs! Mama zice că nu te interesează familia noastră.” Am izbucnit: „Dar pe ea o interesează ce simt eu? Sau tu?”

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. El mi-a spus că sunt egoistă, că nu știu să fiu soție adevărată. Eu i-am spus că nu mai pot trăi într-o casă unde trebuie să-mi ascund durerea doar ca să nu supăr pe alții.

Zilele următoare au fost reci între noi. Dario vorbea puțin sau deloc. Seara stătea la televizor cu volumul dat tare, iar eu mă retrăgeam devreme în dormitor.

Într-o duminică dimineață, mama mea m-a sunat: „Ivana, tu ești bine? Te simt tristă.” Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Dacă el nu te apără acum, n-o va face niciodată.”

Am început să mă gândesc serios la viitorul meu cu Dario. Seara aceea am avut o discuție decisivă:
— Dario, eu nu mai pot continua așa. Am nevoie de respect și sprijin din partea ta.
El a tăcut mult timp.
— Și eu am nevoie de o soție care să fie parte din familie.
— Dar familia ta mă rănește! Nu vezi?
— Poate exagerezi…
— Nu exagerez! Am nevoie să fii de partea mea.

A doua zi am plecat la mama pentru câteva zile. Aveam nevoie de liniște și de răspunsuri.

Acum stau pe balconul copilăriei mele și privesc spre cerul gri al Bacăului. Mă întreb dacă iubirea poate supraviețui acolo unde demnitatea e pusă la încercare zi de zi.

Oare câte femei ca mine își sacrifică liniștea doar pentru a nu supăra pe alții? Merită oare să rămâi într-un loc unde nu ești văzut sau auzit?