La masa din bucătărie: când familia devine un câmp de luptă

— Nu vreau să par insistentă, dar gândește-te bine, Irina. E spre binele tuturor, crede-mă, a spus Elena, soacra mea, în timp ce-și răsucea inelul pe deget, privindu-mă peste ceașca de cafea.

Era o seară de martie, iar bucătăria era plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă, deși locuiam aici de aproape șase ani, de când mă măritasem cu Vlad. Pe masă, între noi, stătea contractul de schimb de apartamente, neatins, ca o bombă cu ceas.

— Irina, mama are dreptate, a intervenit Vlad, evitându-mi privirea. Apartamentul lor e mai mare, aproape de școală, și ai putea avea biroul tău. E o șansă, nu vezi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când familia lui Vlad încerca să-mi „rezolve” viața, dar niciodată nu fuseseră atât de direcți. Elena propunea să facem schimb de apartamente: eu să mă mut în apartamentul lor cu trei camere, iar ei să vină aici, la două stații de tramvai distanță. Dar cu o singură condiție: să trec apartamentul meu pe numele ei, „ca să fie totul clar și legal”.

— Și dacă nu sunt de acord? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Elena a zâmbit strâmb.

— Atunci nu știu cum o să vă descurcați cu copilul când va veni. Știi bine că aici nu e loc pentru trei. Și Vlad are nevoie de spațiu pentru muncă, nu?

Am simțit cum mă sufoc. Nu eram însărcinată, dar presiunea de a avea un copil era deja o povară pe care o purtam zilnic. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul era vechi, cu fațada scorojită, dar era al meu. Tata muncise o viață la CFR ca să-l cumpere pe vremea când apartamentele se dădeau „pe pile”. Era singura moștenire pe care o aveam.

În seara aceea, Vlad a dormit pe canapea. N-am vorbit deloc. Dimineața, am găsit-o pe Elena în bucătărie, făcând cafea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Irina, eu știu că tu nu ai familie aici, dar noi suntem familia ta acum. Trebuie să avem încredere unii în alții. Uite, dacă vrei, facem act notarial că poți locui acolo cât vrei tu. Dar apartamentul trebuie să fie pe numele meu, ca să nu apară probleme.

Am simțit un nod în gât. Oare chiar eram atât de naivă? Să renunț la singura mea siguranță pentru niște promisiuni? Am sunat-o pe mama la țară, la Botoșani. Vocea ei tremura la telefon.

— Fata mamei, nu semna nimic! Oamenii se schimbă când e vorba de avere. Tu ai muncit pentru apartamentul ăla, nu-l da pe vorbe!

Dar Vlad a început să mă preseze. Seară de seară, discuții interminabile, reproșuri subtile.

— Nu înțelegi că mama vrea doar să ne ajute? De ce nu poți avea încredere în noi?

Într-o zi, am găsit-o pe Elena răscolind prin sertarele mele.

— Caut actele de la apartament, să le arăt notarului. Nu te supăra, dar trebuie să ne mișcăm repede, altfel pierdem oferta la apartamentul celălalt.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv. Am început să mă uit la Vlad ca la un străin. Nu mai era bărbatul blând care mă ținea de mână la metrou sau care-mi aducea flori de ziua mea. Era fiul Elenei, gata să sacrifice liniștea noastră pentru dorințele mamei lui.

Într-o noapte, am visat că tata mă certa:

— Să nu dai niciodată ce-i al tău pe promisiuni! Oamenii uită repede ce-au spus.

M-am trezit plângând. Am știut atunci că trebuie să iau o decizie. Am mers la notar și am întrebat ce drepturi am. Mi-a spus clar: „Dacă semnați, nu mai aveți nicio pretenție asupra apartamentului. Chiar dacă faceți un act adițional, totul depinde de bunăvoința celeilalte părți.”

Când am ajuns acasă, Vlad și Elena mă așteptau cu actele pregătite.

— Hai, Irina, semnează! Nu mai face atâta caz!

Am privit-o pe Elena în ochi și am spus:

— Nu semnez nimic. Apartamentul rămâne al meu. Dacă vreți să vă mutați, găsiți altă soluție.

Vlad a izbucnit:

— Ești egoistă! Nu-mi vine să cred că nu ai încredere în noi!

Am simțit cum mi se taie picioarele, dar am rămas pe poziții. În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Vlad a început să vină târziu acasă, Elena mă ignora complet. Prietenele mele îmi spuneau să fiu tare, dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi.

Într-o seară, Vlad mi-a spus că vrea divorț.

— Nu pot trăi cu cineva care nu are încredere în familia mea.

Am plâns toată noaptea. Dar dimineața m-am simțit ușurată. Poate că pierdusem o familie, dar îmi păstrasem demnitatea și siguranța. Am rămas singură în apartamentul meu mic, cu pereții galbeni și mobila veche de la tata, dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.

Acum mă întreb: cât valorează liniștea sufletească? Merită să sacrifici totul pentru o familie care te vede doar ca pe o resursă? Poate că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.