La răscrucea dintre visuri și așteptări: Povestea Anei

— Ana, tu chiar nu vezi că timpul trece? Ce vrei să faci, să rămâi singură toată viața?

Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ceasul de pe perete, același ceas vechi cu rama de lemn, și simt cum secundele apasă pe umerii mei ca niște pietre. Am treizeci și unu de ani, două diplome, un job la o firmă de consultanță din București și o mamă care încă mai crede că fericirea mea stă într-o rochie albă și un copil în brațe.

— Mamă, nu e chiar așa simplu. Nu vreau să mă mărit doar ca să bifez ceva pe listă. Nu sunt pregătită.

— Nu ești pregătită sau nu vrei? Că eu nu mai înțeleg nimic! Toate colegele tale de liceu au deja copii. Uite-o pe Irina, are doi băieți și o casă la marginea orașului. Tu ce ai?

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu răspund cu răutate. Ce am? Am nopți nedormite, proiecte câștigate, clienți mulțumiți și o liniște care uneori doare. Am libertatea să plec într-un city break la Roma fără să cer voie nimănui. Am prieteni, cărți, filme și o pisică pe nume Mura care mă așteaptă acasă. Dar toate astea par invizibile pentru mama.

Tata tace. Stă la masă cu ziarul în față, dar știu că ascultă fiecare cuvânt. El nu spune multe, dar privirea lui tristă mă rănește mai tare decât orice reproș. Îl aud uneori vorbind cu vecinii despre mine, cu jumătate de gură, ca și cum ar încerca să-și ceară scuze pentru fata lui „prea modernă”.

Seara, când mă întorc în garsoniera mea din Drumul Taberei, mă privesc în oglindă și mă întreb dacă nu cumva greșesc. Poate că ar trebui să-mi doresc mai mult decât carieră. Poate că ar trebui să-mi doresc ceea ce vor ei pentru mine. Dar când încerc să-mi imaginez viața altfel, simt un gol în stomac.

La birou, lumea mă admiră. „Ana, tu ești exemplul nostru!”, îmi spune Adina, colega mea de birou. „Cum reușești să le faci pe toate?” Zâmbesc și dau din umeri. Nu știe nimeni cât de greu e să fii mereu „fata care reușește”. Seara, când sting lumina, nu mai rămâne decât tăcerea.

Într-o zi de vineri, primesc un mesaj de la mama: „Te așteptăm duminică la masă. Vine și verișoara ta, Simona.” Simona are douăzeci și opt de ani și e însărcinată cu al doilea copil. Când ajung acasă, toată lumea vorbește despre botezuri, grădinițe și rețete de supă pentru copii. Eu stau într-un colț și mă simt ca un intrus.

— Ana, tu când ne dai o veste bună? întreabă Simona cu un zâmbet larg.

— Nu știu… poate când o să găsesc pe cineva potrivit.

— Dar trebuie să cauți! Nu vine nimeni la ușă să te ia de nevastă!

Toată lumea râde. Eu zâmbesc forțat și mă gândesc la întâlnirile ratate de pe Tinder, la bărbații care se sperie când aud că am ambiții sau la cei care vor doar o aventură. În București nu e ușor să găsești pe cineva care să vrea mai mult decât o noapte sau o poveste fără viitor.

După masă, mama vine lângă mine în bucătărie.

— Ana, eu vreau doar să fii fericită. Dar mi-e teamă că o să regreți mai târziu…

O privesc și văd în ochii ei toată dragostea și toată frica din lume.

— Mamă, poate fericirea mea arată altfel decât a ta.

— Poate… dar timpul nu iartă pe nimeni.

Cuvintele ei mă urmăresc zile întregi. La birou, primesc o ofertă de promovare: manager de proiect pentru un client important din Cluj. Salariu mai mare, responsabilități noi, dar și mai puțin timp liber. Accept fără să stau pe gânduri. Seara îi sun pe ai mei să le dau vestea.

— Felicitări, Ana! spune tata cu o voce caldă.

Mama tace câteva secunde.

— Mă bucur pentru tine… dar sper că nu uiți ce e important în viață.

În noaptea aceea plâng. Nu pentru că mi-e rău sau pentru că regret decizia luată, ci pentru că simt că orice aș face nu e niciodată destul. Pentru ei nu sunt niciodată „întreagă” fără un soț și un copil. Pentru mine nu sunt niciodată destul de curajoasă ca să le spun că poate nu vreau aceleași lucruri.

Trec luni. Munca mă acaparează complet. Într-o seară târzie, după o ședință online interminabilă, primesc un mesaj de la mama: „Mi-e dor de tine.” Îi răspund simplu: „Și mie.”

În weekend merg acasă. O găsesc pe mama în grădină, udând florile. Mă privește lung.

— Ana… dacă ai fi avut un copil acum, ai fi fost mai fericită?

Rămân pe loc, cu mâinile în buzunar.

— Nu știu, mamă… Poate da, poate nu. Dar știu sigur că nu vreau să trăiesc viața altcuiva doar ca să nu te dezamăgesc.

Se apropie de mine și mă ia în brațe.

— Să nu uiți niciodată că te iubesc, orice ai alege.

În acea îmbrățișare simt pentru prima dată că am voie să fiu eu însămi. Dar întrebarea rămâne: oare chiar pot fi fericită dacă aleg alt drum decât cel visat de părinții mei? Sau voi trage mereu după mine povara așteptărilor lor?

Poate că fericirea nu are aceeași formă pentru toți. Voi ce credeți? E greșit să-ți urmezi propriul drum chiar dacă îi doare pe cei dragi?