Legături sfâșiate: Povestea unei familii la răscruce

— Nu pot să cred că ai venit aici, Ivana! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de furie și teamă. Ploua cu găleata afară, iar Ivana stătea în pragul ușii mele, cu doi copii adormiți în brațe și ochii umflați de plâns.

— N-am avut unde să mă duc, Maria, a șoptit ea, evitându-mi privirea. — Te rog… măcar pentru noaptea asta.

Am simțit cum inima mi se strânge. Nu ne mai vorbisem de aproape doi ani, de la scandalul acela monstruos la înmormântarea mamei. Atunci ne-am spus cuvinte pe care nu le mai puteam lua înapoi. Dar acum, în fața mea nu era doar sora mea încăpățânată, ci o femeie frântă, cu doi copii speriați.

I-am făcut semn să intre. Copiii s-au lipit de mine, iar Ivana s-a prăbușit pe canapea, cu fața în palme. Am simțit un val de furie amestecat cu milă — de ce trebuia să fiu eu mereu cea care repară totul?

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund reproșul din glas.

— Marius… a plecat. Definitiv. A luat totul. N-am avut timp să iau decât hainele copiilor și câteva acte. Nu am bani, nu am nimic… Doar pe voi.

M-am uitat la ea și am văzut-o pentru prima dată ca pe o victimă, nu ca pe sora care m-a trădat când aveam cea mai mare nevoie de ea. Dar rănile vechi nu dispar peste noapte.

— Și ce vrei să fac eu acum? Să uit tot ce s-a întâmplat? Să mă prefac că nu m-ai lăsat singură cu tata bolnav și cu toate problemele?

Ivana a ridicat capul și m-a privit direct în ochi:

— Nu vreau nimic. Doar să nu mă dai afară. Pentru copii…

Am oftat adânc. În camera cealaltă, copiii ei — Ana și Vlad — se jucau tăcuți cu pisica mea. M-am dus la bucătărie să le încălzesc niște lapte și am început să plâng în liniște. Mă simțeam prinsă între datoria de soră și resentimentele care mă măcinau de ani buni.

Seara aceea a trecut greu. Ivana a dormit pe canapea, iar eu n-am putut închide un ochi. M-am gândit la copilăria noastră — cum ne jucam împreună în curtea bunicilor din Focșani, cum ne promiteam că o să fim mereu una pentru cealaltă. Ce s-a ales de promisiunile noastre?

A doua zi dimineață, tata m-a sunat:

— Am auzit că Ivana e la tine. Să nu faci prostia să o primești înapoi în familie! După tot ce ne-a făcut…

— Tată, are nevoie de ajutor. Are doi copii mici!

— Să se descurce singură! Așa cum ai făcut și tu!

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Tata nu iertase niciodată faptul că Ivana a plecat la București cu Marius și ne-a lăsat baltă când mama s-a îmbolnăvit. Eu am rămas acasă, am renunțat la facultate și am avut grijă de toți. Ivana a ales alt drum — unul care acum se prăbușise sub picioarele ei.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Ivana încerca să fie utilă — gătea, făcea curat, avea grijă de copii — dar fiecare gest părea o încercare disperată de a-și răscumpăra greșelile. Eu nu reușeam să uit trecutul.

— Maria, nu pot schimba ce s-a întâmplat, mi-a spus într-o seară, după ce copiii au adormit. Dar vreau să încerc să repar.

— Nu e atât de simplu! Ai idee cât am suferit? Cât m-am simțit trădată?

— Știu… Dar dacă nu mă ierți tu, cine o va face?

Am izbucnit în plâns. Toată furia și durerea au ieșit la suprafață:

— Mereu eu trebuie să iert! Mereu eu trebuie să fiu cea puternică! Dar cine mă iartă pe mine că nu pot uita?

Ivana m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după ani întregi, am simțit că suntem din nou surori.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine:

— Mami plânge noaptea… De ce e tristă?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Pentru că uneori oamenii mari uită cât de mult se iubesc.

Au trecut săptămâni până când tata a acceptat să vorbească din nou cu Ivana. A venit la noi într-o duminică după-amiază, tăcut și posomorât. Copiii au fugit la el, iar el i-a strâns în brațe fără un cuvânt.

La masă, tăcerea era apăsătoare. Tata a oftat adânc:

— Poate că n-am fost cel mai bun tată… Poate că am greșit și eu.

Ivana a început să plângă din nou.

— Vreau doar să fim din nou o familie… a spus ea printre lacrimi.

Eu am privit spre fereastră, unde ploaia bătea încet în geamuri. Mi-am dat seama că iertarea nu vine peste noapte și că uneori trebuie să reconstruiești totul de la zero.

Astăzi suntem din nou împreună — nu perfecți, dar mai uniți ca niciodată. Încercăm să ne vindecăm rănile și să ne amintim că sângele apă nu se face.

Mă întreb însă: oare câte familii din România trec prin astfel de încercări? Și câți dintre noi avem curajul să iertăm cu adevărat?