Linia Invizibilă: Cum Boala Soțului Meu a Scos la Iveală Adevărata Față a Familiei

— Nu ai făcut destul pentru el, Irina! Ai văzut cum arată? Dacă era Mihai în locul tău, poate Radu nu ajungea așa!
Vocea doamnei Stancu răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și miros de ceai amar. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar privirea lui Radu, obosită și pierdută, mă ardea mai tare decât orice cuvânt. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea mă acuza direct că nu am grijă de fiul ei.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua când medicul ne-a spus că Radu are leucemie. Poate când Mihai, fratele lui mai mic, a venit acasă cu o diplomă de la facultate și toată lumea a uitat pentru o clipă de boala lui Radu. Sau poate când am început să mă simt invizibilă în propria casă, strivită între datoria de soție și privirile reci ale unei mame care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

— Mamă, te rog… Irina face tot ce poate, a șoptit Radu într-o zi, dar vocea lui era slabă, ca un ecou stins. Doamna Stancu nici nu l-a ascultat. S-a întors spre Mihai, care tocmai intrase pe ușă cu o plasă plină de fructe și medicamente.

— Uite, Mihai știe ce trebuie să aducă! El nu uită niciodată nimic!

Mihai m-a privit scurt, cu un amestec de jenă și superioritate. Nu era vina lui că mama lor îl prefera, dar nici nu făcea vreun efort să mă includă. De fiecare dată când venea acasă, discuțiile se mutau în jurul realizărilor lui: job nou la București, prietena lui dintr-o familie „bună”, planuri de viitor. Radu rămânea pe margine, iar eu mă simțeam tot mai mică.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am tras perdeaua la fereastră ca să nu se vadă cât de mult plâng, Radu mi-a luat mâna:

— Știu că e greu… Dar nu vreau să te pierd și pe tine.

Am izbucnit în lacrimi. Nu pentru că nu voiam să fiu puternică, ci pentru că simțeam că nu mai pot. Mă luptam cu boala lui Radu, cu lipsa banilor — salariul meu de educatoare abia ajungea pentru tratamentele scumpe — și cu răceala unei familii care mă vedea mereu vinovată.

Într-o duminică, la masă, doamna Stancu a aruncat bomba:

— Dacă nu poți avea grijă de el cum trebuie, poate ar fi mai bine să-l aducem la mine. Eu știu ce-i trebuie copilului meu!

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Eu am rămas nemișcată, cu furculița în aer. Mihai a încercat să schimbe subiectul:

— Mamă, hai să nu exagerăm… Irina chiar se străduiește.

Dar era prea târziu. Din ziua aceea, doamna Stancu a început să vină zilnic la noi acasă. Îmi verifica fiecare mișcare: dacă am dat pastilele la timp, dacă am schimbat lenjeria de pat, dacă am gătit „cum trebuie”. Orice greșeală era un motiv de ceartă.

Într-o noapte, l-am găsit pe Radu plângând în baie. Nu voia să-l văd așa, dar nu mai putea ascunde cât îl doare totul — nu doar boala, ci și faptul că familia noastră se destramă sub ochii lui.

— Irina… dacă n-aș fi fost bolnav… poate mama nu te-ar fi urât atât de tare.

M-am așezat lângă el pe gresia rece și i-am șoptit:

— Nu e vina ta. Dar nici a mea.

Au urmat luni grele. Mihai venea tot mai rar — avea „treburi importante” la București. Doamna Stancu mă acuza că îl țin pe Radu izolat și că vreau să-l îndepărtez de familie. Prietenii s-au rărit și ei; nimeni nu știe cum să reacționeze când cineva drag e bolnav grav.

Într-o zi, am primit vestea că tratamentul experimental la care speram nu va fi disponibil decât contra costuri uriașe. Am încercat să strâng bani: am vândut bijuteriile mamei mele, am cerut ajutor la rude și chiar am pus anunț pe Facebook. Doamna Stancu m-a acuzat că „cerșesc” și că fac familia de râs.

— Dacă ai fi avut tu un serviciu mai bun… dacă ai fi fost ca Ana, prietena lui Mihai…

Am simțit atunci că mă prăbușesc. Nu eram destul de bună pentru nimeni: nici ca soție, nici ca noră. Singurul care mă ținea pe linia de plutire era Radu — și el se stingea pe zi ce trece.

Într-o seară geroasă de februarie, Radu mi-a spus:

— Promite-mi că n-o să te lași doborâtă de ei după ce eu nu voi mai fi aici.

Nu i-am răspuns atunci. Am plâns până dimineața.

Când Radu s-a stins, casa s-a umplut de oameni care nu ne-au vizitat niciodată cât era bolnav. Doamna Stancu a plâns teatral și a spus tuturor cât de mult l-a iubit. Mihai a venit cu Ana de mână și a vorbit despre cât de greu îi va fi fără fratele lui.

Eu am rămas singură în apartamentul nostru mic, cu hainele lui Radu încă pe umerașe și cu liniștea apăsătoare care vine după furtună. Doamna Stancu n-a mai trecut pe la mine niciodată. Mihai mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii bine.”

Uneori mă întreb dacă familia e ceva ce alegem sau ceva ce ni se impune. Dacă dragostea adevărată poate supraviețui geloziei și durerii sau dacă suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli din generație în generație.

Poate că linia invizibilă dintre „noi” și „ei” e mai puternică decât orice boală. Sau poate că doar ne mințim că suntem o familie atunci când viața ne pune la încercare.

Voi ce credeți? Poate o familie să treacă peste astfel de răni sau unele lucruri rămân pentru totdeauna între noi?