„M-am întors acasă și mi-a spus: vreau să divorțăm” – Povestea unei femei românce între familie, sine și decizie

— Nu mai pot, Irina. Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Era marți seară, tocmai pusesem masa pentru cină, iar copiii — Ana și Radu — se certau pe telecomandă în sufragerie. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi găsesc echilibrul.

— Ce-ai spus? am șoptit, de parcă dacă vorbeam mai încet, totul ar fi dispărut.

Vlad nu s-a uitat la mine. A rămas cu privirea în farfuria cu ciorbă de perișoare, de parcă acolo ar fi găsit răspunsurile pe care eu nu le aveam.

— Nu mai merge, Irina. Ne-am îndepărtat. Eu… nu mai simt nimic. Am nevoie de altceva.

Am simțit cum mă cuprinde furia, apoi frica. Cum adică „nu mai simte nimic”? Cum adică „altceva”? Ani de zile am tras amândoi pentru casă, pentru copii, pentru ratele la bancă. Am renunțat la atâtea lucruri pentru noi — la jobul din publicitate, la ieșirile cu prietenele, la visul de a scrie o carte. Totul pentru familie.

— Și copiii? Ce le spunem? Ce facem cu ei? am întrebat cu voce tremurată.

Vlad a ridicat din umeri. — O să le explicăm împreună. Sunt destul de mari ca să înțeleagă. Ana are 14 ani, Radu 10. Nu vreau să-i mint.

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la baie și am închis ușa după mine. M-am uitat în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, tricoul vechi cu Petele Negre de la cafea. Cine sunt eu? Unde am dispărut?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. L-am auzit pe Vlad cum își strângea câteva haine într-o geantă și pleca fără zgomot. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere, ca să nu-i trezesc pe copii.

A doua zi dimineață, Ana m-a privit fix în ochi:

— Ce s-a întâmplat cu tata?

Am vrut să mint, să spun că are mult de lucru sau că a plecat într-o delegație. Dar m-am oprit. Nu mai puteam minți.

— Tata… are nevoie de o pauză. O să vorbim toți trei diseară.

Ana a dat ochii peste cap și a trântit ușa camerei ei. Radu s-a uitat la mine speriat:

— Mami, tu plângi?

L-am luat în brațe și am simțit cât de mic e încă, cât de mult are nevoie de noi amândoi.

Au urmat zile lungi și grele. Vlad venea doar să-i vadă pe copii sau să aducă bani pentru cheltuieli. Eu încercam să țin totul sub control: serviciu part-time la librărie, teme cu copiii, gătit, facturi, discuții cu mama care mă certa că „nu l-am ținut aproape”.

— Irina, tu ai greșit undeva! Niciun bărbat nu pleacă fără motiv! Poate ai fost prea ocupată cu copiii… Poate nu l-ai mai ascultat…

M-am simțit vinovată. Poate chiar eu am stricat totul? Poate dacă eram mai atentă… Dar apoi mi-am amintit toate serile când îl rugam să vorbim și el se uita la televizor sau butona telefonul.

Prietenii mei au reacționat diferit. Laura m-a sunat imediat:

— Irina, nu ești singura! Și eu am trecut prin asta cu Mihai. O să fie greu, dar o să vezi că ești mai puternică decât crezi.

Dar Simona m-a judecat:

— Eu nu aș accepta niciodată așa ceva! Trebuie să lupți pentru familie! Să-l aduci înapoi!

Dar cum să lupți pentru cineva care nu mai vrea să fie acolo?

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am găsit curajul să-l sun pe Vlad.

— Vlad, ce s-a întâmplat cu noi? De ce nu mi-ai spus nimic?

A tăcut mult timp.

— M-am simțit invizibil, Irina. Totul era despre copii, despre casă… Parcă nu mai eram noi doi. Și… am cunoscut pe altcineva.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Deci asta era „altceva”-ul lui Vlad: o altă femeie.

— Și noi? Familia noastră?

— Îmi pare rău…

Am închis telefonul și am plâns până dimineața.

Au trecut luni de zile până am început să mă ridic din nou. Am mers la psiholog — prima dată în viața mea când am cerut ajutor. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, neputință, dorința de a fugi undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Ana a devenit tot mai retrasă. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Radu făcea crize de nervi din orice nimic. M-am simțit neputincioasă ca mamă.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii:

— Toți colegii râd de mine că tata ne-a părăsit! De ce nu l-ai oprit?

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu pot forța pe nimeni să rămână unde nu vrea. Dar te iubesc și sunt aici pentru tine.

Am început să mergem împreună la terapie de familie. A fost greu — uneori Ana refuza să vorbească, Radu plângea sau țipa la Vlad când venea în vizită.

Mama încă mă certa:

— O femeie trebuie să țină familia unită! Așa am făcut eu cu tatăl tău!

Dar eu nu mai puteam trăi doar pentru alții. Într-o dimineață m-am privit din nou în oglindă și mi-am spus: „Irina, cine ești tu? Ce vrei TU?”

Am început să scriu povestea mea — nu pentru publicare, ci ca terapie. Am ieșit la cafea cu Laura și alte prietene vechi pe care le ignorasem ani întregi. Am început să merg la cursuri online de scriere creativă.

Copiii au început încet-încet să se adapteze la noua realitate. Vlad venea regulat să-i vadă și încerca să repare relația cu ei.

Nu știu dacă am făcut totul bine sau dacă puteam salva ceva din căsnicia noastră. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc în minciună sau frică.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc vieți străine doar ca „să fie bine pentru toți”? Când vine momentul să ne ascultăm vocea interioară și să alegem pentru noi?