„Mâine vă faceți bagajele și plecați” – Povestea unei mame românce care a ales, în sfârșit, pentru ea însăși

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în mijlocul sufrageriei unde, de luni bune, nu mai simțisem liniște. Era trecut de miezul nopții, iar lumina palidă a lămpii tremura pe chipurile noastre crispate. Vlad, fiul meu, stătea cu pumnii strânși pe lângă corp, iar Ioana, nora mea, își mușca buzele și privea în podea.

— Mamă, te rog… nu acum, nu așa… a încercat Vlad să spună ceva, dar vocea i s-a frânt.

Nu mai era loc de rugăminți. De luni de zile, casa mea devenise un câmp de bătălie. De când Vlad și Ioana rămăseseră fără serviciu și se mutaseră la mine „doar pentru câteva săptămâni”, totul se schimbase. La început am fost bucuroasă să-i ajut. Sunt mama lui Vlad, cum să nu-mi ajut copilul? Dar „câteva săptămâni” s-au transformat în luni, iar fiecare zi aducea cu ea o nouă ceartă, un nou reproș.

Ioana se plângea mereu că nu are intimitate. Vlad era tot mai nervos, frustrat că nu găsea de muncă. Eu încercam să țin casa curată, să gătesc pentru toți, să nu deranjez. Dar orice făceam era greșit: ba supa era prea sărată, ba am intrat fără să bat la ușa lor, ba televizorul era prea tare. Într-o seară, când am intrat în bucătărie și am găsit vasele murdare lăsate peste tot, am simțit cum mă sufoc.

— Nu mai pot trăi așa! am izbucnit atunci. Nu mai sunt stăpână în propria mea casă!

Vlad a ridicat tonul:

— Dacă nu-ți convine, spune-ne direct!

— Vreți să vă spun? Bine! Mâine vă faceți bagajele și plecați!

A urmat o tăcere grea. Ioana a început să plângă încet. Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Tu chiar vrei să ne dai afară? Pe noi?

— Da, Vlad. Pentru că nu mai pot. Pentru că m-am pierdut pe mine între grijile pentru voi și nevoile mele. Pentru că nu mai știu cine sunt.

Am stat toată noaptea trează. M-am plimbat prin casă ca o umbră. M-am gândit la copilul meu mic, la băiețelul care venea la mine cu genunchii juliți și mă ruga să-l iau în brațe. Acum era un bărbat rănit, care mă privea ca pe un dușman.

Dimineața i-am găsit împachetându-și lucrurile. Ioana nu mi-a spus niciun cuvânt. Vlad s-a apropiat de mine:

— Mamă… poate ai dreptate. Poate că ne-am obișnuit prea mult cu ajutorul tău.

L-am îmbrățișat strâns. Am plâns amândoi.

După ce au plecat, casa a fost pustie. M-am simțit vinovată și ușurată în același timp. Vecina mea, Mariana, m-a sunat:

— Ce-ai pățit? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine.

— Să nu-ți fie rușine că ai ales pentru tine! mi-a spus ea hotărâtă. Câte mame din România nu se sacrifică până la epuizare? Dar cine are grijă de ele?

Avea dreptate. Ani de zile m-am pus pe ultimul loc: întâi soțul meu (Dumnezeu să-l ierte), apoi Vlad… Eu eram mereu „mama”, niciodată „Elena”.

În zilele următoare am început să redescopăr liniștea: mi-am făcut o cafea și am băut-o pe balcon fără să mă grăbesc; am citit o carte întreagă fără întreruperi; am dormit o noapte întreagă fără certuri pe fundal.

Dar vinovăția mă rodea încă. La biserică, preoteasa m-a întrebat:

— Elena, tu când ai avut grijă de sufletul tău ultima dată?

Nu știam ce să-i răspund.

Au trecut câteva luni până când Vlad și Ioana au reușit să-și găsească un apartament mic și slujbe modeste. Relația noastră s-a răcit la început, dar încet-încet am început să vorbim din nou. Acum ne vedem la cafea duminica; uneori vine și Ioana și râdem împreună de lucruri mărunte.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost egoistă sau poate că doar mi-am apărat sufletul de la pieire. Dar știu sigur că nicio mamă nu ar trebui să uite cine este dincolo de rolul de părinte.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc cu sufletul frânt între datorie și nevoia de a respira? Voi ce ați fi făcut în locul meu?