Mama a ales pe el, nu pe mine: Povestea unei fiice uitate

— Nu mai vreau să-l văd în casa asta! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama își strângea halatul pe lângă trup și încerca să-l apere pe Doru cu privirea ei tăioasă.

Era seara de Crăciun, iar bradul mirosea a portocale și a praf, pentru că nu mai avusesem chef să-l împodobesc. Tata plecase de trei ani, iar eu încă mai speram, copil naiv, că mama va rămâne doar a mea. Dar în acea seară, când Doru a intrat cu sticla de vin și a început să râdă zgomotos la televizor, am simțit că nu mai am loc nici măcar pe canapea.

— E casa mea, Ilinca. Și Doru face parte din viața mea acum. Trebuie să accepți asta, mi-a spus mama, cu vocea aceea rece, pe care o folosea doar când voia să mă pedepsească.

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am auzit cum Doru râdea și cum mama îi șoptea ceva la ureche. M-am simțit ca un străin în propria casă. Am stat pe pat, cu genunchii la piept, încercând să-mi amintesc cum era vocea mamei când îmi citea povești seara. Dar nu-mi aminteam decât tonul ei aspru din ultima vreme.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafea pentru Doru. Nu mi-a spus „bună dimineața”, nu m-a întrebat dacă vreau ceai sau dacă am dormit bine. M-am așezat la masă, dar ea nici nu s-a uitat la mine. Doru a zâmbit larg:

— Ce faci, Ilinca? Ai dormit bine?

Nu i-am răspuns. Am simțit un nod în gât și am ieșit afară, în frigul tăios de decembrie. Am mers până la blocul Laurei, prietena mea din copilărie. Am sunat la interfon și i-am spus totul printre sughițuri.

— Ilinca, nu poți să pleci de acasă doar pentru că mama ta are un iubit… Toate mamele fac asta la un moment dat, mi-a zis Laura, încercând să mă liniștească.

Dar eu știam că nu e la fel. Mama nu mă mai vedea. Nu mă mai întreba nimic despre școală, despre visele mele, despre băiatul care îmi plăcea. Totul era despre Doru: ce vrea el la cină, ce film vrea să vadă, dacă îi place sau nu perdeaua din sufragerie.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai târziu de obicei, mama m-a întâmpinat cu o privire furioasă:

— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon?

— Ție chiar îți pasă? am întrebat-o, cu voce tremurată.

— Cum poți să vorbești așa cu mine? Doru e familia noastră acum! Trebuie să-l respecți!

Familia noastră? Familia noastră era eu și ea. Tata era departe, dar încă mai vorbeam la telefon uneori. Acum însă simțeam că nu mai am niciun părinte.

Într-o zi, am găsit lucrurile mele mutate într-un colț al camerei. Doru avea nevoie de spațiu pentru hainele lui. Mama mi-a spus că ar trebui să fiu recunoscătoare că ne ajută cu banii.

— Dacă nu era el, poate că nici nu mai aveam apartamentul ăsta!

Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. Mergeam la bibliotecă sau mă plimbam prin parc până se întuneca. Nu voiam să-i văd împreună. Nu voiam să aud râsetele lor sau să simt parfumul străin al aftershave-ului lui Doru în casa mea.

Într-o seară, după ce m-am certat iar cu mama pentru că nu voiam să stau la masă cu ei, am auzit-o spunându-i lui Doru:

— Nu știu ce să mă fac cu ea… Parcă nici nu mai e fata mea.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi. Am plâns toată noaptea și dimineața am decis că trebuie să plec. Am luat câteva haine și m-am dus la tata. El locuia într-o garsonieră mică, dar m-a primit fără întrebări.

— Știam că o să vii într-o zi… mi-a spus el trist.

La tata era liniște. Nu era mult spațiu, dar era cald și mirosea a cafea proaspătă și a vechiul aftershave al lui tata. Mi-a spus că mama are dreptul la fericire, dar că și eu am dreptul la dragoste.

Au trecut luni până când mama m-a sunat prima dată. Vocea ei era distantă:

— Ilinca… sper că ești bine. Poate vii pe la noi de Paște.

„La noi”. Nu mai eram acasă niciunde. La tata era refugiu, dar nu acasă. La mama era doar casa lui Doru.

Am terminat liceul și am plecat la facultate în alt oraș. Mama venea uneori la festivități sau îmi trimitea mesaje scurte: „Succes la examen!” sau „Ai grijă de tine”. Dar niciodată nu m-a întrebat dacă sunt fericită sau dacă mi-e dor de ea.

Anii au trecut și am învățat să trăiesc fără dragostea mamei mele. Am avut relații eșuate pentru că mereu mă temeam că voi fi iar lăsată pe dinafară. Am avut prieteni care au încercat să mă ajute să-mi vindec rănile, dar golul din sufletul meu a rămas acolo.

Acum sunt adult și încă mă întreb: ce aș fi făcut eu dacă eram în locul mamei? Poate că dragostea pentru un bărbat poate orbi o mamă până acolo încât să-și uite copilul? Sau poate că eu am greșit undeva?

Uneori mă uit în oglindă și încerc să-mi văd mama în ochii mei. Dar tot ce văd este o fată care a învățat prea devreme ce înseamnă să fii singură.

Oare câți dintre noi au simțit vreodată că părinții lor i-au ales pe alții în locul lor? Și cum ne vindecăm de această rană care nu se vede, dar doare atât de tare?