„Mama, nu vrei să te muți la noi?” – Povestea unei mame care a devenit bonă în propria familie

— Mama, nu vrei să te muți la noi? E prea greu să stai singură, și apartamentul tău e atât de vechi…

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ceai se amestecau cu mirosul de varză murată. Mă uitam la ea și la fiul meu, Radu, care evita să mă privească în ochi. Mă simțeam ca un copil prins cu minciuna, deși nu făcusem nimic greșit. Inima îmi bătea tare. Era prima dată când cineva îmi propunea să plec din casa în care trăisem patruzeci de ani.

— Nu știu, Irina… E totuși casa mea. Și nu vreau să vă deranjez.

Irina a zâmbit larg, prea larg ca să fie sincer:

— Nu ne deranjezi deloc! Avem loc destul. Și copiii te iubesc. Ar fi minunat să fii aproape de ei.

Radu a mormăit ceva despre cât de greu e să ajungă la mine prin traficul din București. Am simțit un nod în gât. Poate chiar era mai bine să fiu cu ei. Poate așa nu m-aș mai simți atât de singură.

Două săptămâni mai târziu, cutiile mele stăteau aliniate pe holul lor luminos. Camera mea era mică, dar curată. Fetița cea mică, Ana, a venit alergând și m-a îmbrățișat:

— Buni, stai cu mine azi? Mami și tati merg la serviciu!

Am zâmbit și am spus da. Nu știam că acesta va deveni noul meu program.

Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața îi pregăteam pe copii pentru școală și grădiniță. Îi duceam, îi aduceam, făceam cumpărături, găteam, spălam hainele tuturor. Irina venea seara târziu, obosită și nervoasă. Radu era mereu cu ochii în telefon sau la televizor.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am încercat să vorbesc cu Irina:

— Irina, aș vrea să ies puțin mâine, poate la biserică sau la piață…

Ea a ridicat din sprâncene:

— Dar cine stă cu copiii? Eu am ședință importantă, Radu nu poate lipsi… Poate altădată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram mama lor, eram bona lor. O bonă fără salariu și fără dreptul la timp liber.

Au trecut luni. Prietenele mele mă sunau tot mai rar. Nu aveam timp nici să răspund. Într-o zi, când Ana a făcut febră mare și Irina m-a certat că nu am observat mai devreme, am izbucnit:

— Eu nu sunt asistentă medicală! Sunt bunica lor!

Irina s-a uitat la mine rece:

— Dacă nu poți avea grijă de ei, spune-ne! Poate găsim pe altcineva.

M-am retras în camera mea și am plâns în pernă ca un copil pedepsit. Radu nu a spus nimic. Niciodată nu spunea nimic când era vorba de mine și Irina.

Într-o duminică dimineață, când toți dormeau încă, am ieșit pe balconul mic al camerei mele și am privit blocurile cenușii din cartier. Mi-am amintit de serile liniștite din vechiul meu apartament, de ceaiurile băute cu vecina Ileana, de florile mele din ghiveci pe care le lăsasem în urmă.

În acea zi am decis să vorbesc cu Radu.

— Radu, simt că nu mai pot. Nu mă mai simt acasă aici. Nu sunt decât o bonă pentru copiii voștri.

El a oftat adânc:

— Mama, știu că e greu… Dar și nouă ne e greu. Irina are serviciu stresant, eu la fel… Ne ajuți mult.

— Dar eu? Cine mă ajută pe mine?

A tăcut. Apoi a plecat la serviciu fără să mă privească.

În acea seară am făcut bagajele. Am lăsat un bilet pe masă: „Vreau să fiu bunica voastră, nu bona voastră.”

M-am întors în apartamentul meu vechi și prăfuit. Era liniște. Am plâns din nou, dar lacrimile erau altfel – erau ale unei femei care își regăsea demnitatea.

După câteva zile, Ana m-a sunat plângând:

— Buni, când vii înapoi?

Mi s-a rupt inima. Dar i-am spus blând:

— O să vin mereu când ai nevoie de mine ca bunică. Dar buni are nevoie și ea de timp pentru ea.

Acum privesc pe fereastră cum soarele apune peste blocurile gri și mă întreb: oare câte mame și bunici trăiesc povestea mea? Oare când vom învăța să ne prețuim unii pe alții fără să ne folosim?