„Mama, semnează pentru mine” – Povestea unei mame românce între credință, disperare și iubire

— Mamă, te rog, semnează pentru mine! Nu mai am pe nimeni altcineva…
Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din Bacău mirosea a ceai de tei și a disperare. Pe masă, între noi, stătea contractul de credit pe care trebuia să-l semnez ca girant.

Mi-am strâns halatul pe mine, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. În minte îmi răsunau cuvintele soțului meu, Ion: „Nu te băga, Maria! O să ne pierdem casa pentru prostiile lui!” Dar cum să nu mă bag? Cum să-l las pe Radu singur, când toată lumea îi întorsese spatele?

— Radu, nu pot… E prea mult. Dacă nu-ți iese afacerea asta? Dacă rămânem pe drumuri?

A izbucnit: — Nu ai încredere în mine! Niciodată n-ai avut! Mereu ai ascultat de tata!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Îl crescusem singură ani întregi, cât Ion fusese plecat la muncă în Italia. Îi pansasem genunchii juliți, îi suportasem crizele de adolescent rebel, îi plătisem meditațiile la matematică din banii de la croitorie. Și acum, când avea nevoie de mine cel mai mult, mă simțeam paralizată de frică.

— Nu e vorba că nu am încredere în tine… Dar ești sigur că vrei să faci asta? O sală de fitness în Bacău? Ai văzut câte s-au închis anul trecut?

Radu s-a ridicat brusc, trântind scaunul: — Nu mai pot trăi cu frica voastră! Dacă nu mă ajuți tu, mă duc la Camelia!

Camelia era sora mea mai mică. Ne certaserăm de ani buni din cauza unei moșteniri. Știam că nu-l va ajuta; ea avea grijă doar de ai ei. Dar amenințarea lui Radu m-a durut mai tare decât orice.

După ce a ieșit trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. Am aprins candela din colțul camerei și m-am pus în genunchi. „Doamne, dă-mi un semn! Ce să fac? Cum să-mi salvez copilul fără să-mi distrug familia?”

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Radu. La Ion, care muncea pe șantier la Roma și trimitea bani acasă cu speranța că vom avea o viață mai bună. La fata noastră, Ioana, care abia intrase la facultate la Cluj și avea nevoie de sprijinul nostru financiar.

Dimineața, Ion m-a sunat pe WhatsApp.

— Ce-ai hotărât?

Vocea lui era obosită, dar fermă.

— Nu știu… Radu e disperat. Dacă nu-l ajutăm noi…

— Maria, gândește-te bine! Dacă nu-și plătește ratele, banca ne ia casa! Eu nu mai pot trimite bani ca înainte…

— Știu… Dar dacă nu-l ajutăm acum, îl pierdem pentru totdeauna.

A tăcut câteva secunde.

— Faci cum crezi. Dar să nu spui că nu te-am avertizat.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am dus la biserică și am stat o oră în fața icoanei Maicii Domnului. Am simțit o liniște ciudată coborând peste mine. Poate era doar oboseala sau poate era răspunsul pe care îl așteptam.

Seara, Radu s-a întors acasă. Avea ochii umflați și privirea pierdută.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar simt că dacă nu încerc acum, o să regret toată viața.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

— Bine, Radu. O să semnez. Dar promite-mi că dacă vezi că nu merge, nu te încăpățânezi. Promite-mi că-mi spui adevărul.

A dat din cap și mi-a sărutat mâna.

A doua zi am mers împreună la bancă. Am semnat cu inima strânsă și cu rugăciunea pe buze.

Au urmat luni grele. Afacerea lui Radu a mers prost din prima clipă. Pandemia a lovit orașul și sala s-a golit. Ratele au început să se adune, iar Ion a început să mă certe tot mai des la telefon.

— Ți-am spus eu! Acum ce facem? Ioana are nevoie de bani pentru chirie!

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Radu se închidea tot mai mult în el. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Mamă… am greșit. O să ne pierdem casa din cauza mea…

L-am strâns la piept și am încercat să-i dau curaj.

— Nu casa e cel mai important lucru pe lume. Important e să fim împreună.

Am început să vând tot ce puteam: bijuterii vechi, hainele bune de la nuntă, chiar și mașina veche a lui Ion. Prietenii ne-au întors spatele; rudele ne-au judecat aspru.

Într-o duminică dimineață, preotul din cartier m-a oprit după slujbă.

— Maria, Dumnezeu vede sacrificiul tău. Nu te teme! Poate nu vei primi răsplata pe care o aștepți acum, dar credința ta va fi lumină pentru copiii tăi.

Am plecat acasă cu sufletul mai ușor.

După un an greu, Radu a decis să vândă sala și să-și caute un serviciu stabil. A venit într-o seară la mine și mi-a spus:

— Mamă… îți mulțumesc că ai avut încredere în mine chiar și când eu n-am avut în mine însumi. N-o să uit niciodată ce-ai făcut pentru mine.

Astăzi încă plătim ratele la bancă și încă ne descurcăm greu cu banii. Dar familia noastră e mai unită ca niciodată. Ioana ne sună des din Cluj; Ion s-a întors acasă și încearcă să repare ce s-a rupt între noi.

Mă uit la Radu și văd un bărbat maturizat prin suferință. Și mă întreb: oare cât de departe ar trebui să meargă o mamă pentru copilul ei? Unde se termină sacrificiul și unde începe greșeala? Voi ce ați fi făcut în locul meu?