„Mama, vino la noi!” – Poveste despre singurătate și așteptările familiei

— Mama, nu mai poți sta singură la Iași! Ce faci dacă ți se face rău? Cine te ajută? Hai, vino la noi, că avem loc și e mai bine!
Vocea Ivonei răsuna în telefon cu acea autoritate blândă pe care o recunoșteam de când era copil. Dar acum era adultă, cu familie, cu două fetițe mereu gălăgioase și un soț, Mihai, care mă privea mereu ca pe o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta.

Am cedat după luni de insistențe. Mi-am împachetat viața în trei valize și am lăsat în urmă apartamentul meu mic, cu miros de cafea veche și mușcate pe pervaz. Când am ajuns la București, Ivona m-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dar ochii îi fugeau spre ceas. „Hai, mama, că trebuie să iau fetele de la școală.”

Primele zile au fost un vârtej: cutii desfăcute, haine împachetate la repezeală, lucruri care nu-și găseau locul. Am încercat să ajut: am spălat vasele, am gătit sarmale — dar nimeni nu părea să observe. Într-o seară, Mihai a intrat în bucătărie și a oftat când m-a văzut:
— Maria, nu trebuia să te deranjezi. Noi nu prea mâncăm așa greu seara…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am retras în camera mică pe care mi-au dat-o — fosta cameră de birou a Ivonei. Pe perete era încă tabloul cu harta lumii și post-it-uri colorate cu planuri de vacanță. M-am așezat pe pat și am privit pe fereastră. Bucureștiul era străin, gălăgios, rece.

Zilele au început să semene între ele. Dimineața mă trezeam devreme, din obișnuință. Fetele plecau la școală, Mihai la serviciu, Ivona lucra de acasă cu căștile pe urechi. Încercam să fiu utilă: făceam curat, găteam, dar simțeam că fiecare gest al meu e o invazie. Într-o zi am auzit-o pe Ivona vorbind la telefon:
— Da, mama e aici… E ok… Da, se obișnuiește… Nu știu dacă îi place… E greu să ai două generații sub același acoperiș.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Mi-era dor de apartamentul meu, de vecina Lenuța care venea la cafea, de piața Nicolina unde vânzătoarea îmi zâmbea mereu.

Sâmbătă seara, la cină, am încercat să povestesc ceva din tinerețea mea. Fetele erau cu telefoanele în mână, Mihai răsfoia ziarul pe tabletă.
— Știți, când eram mică, bunicul vostru avea o livadă mare la Vaslui…
Ivona m-a întrerupt:
— Mama, poate povestim mai târziu? Fetele au teme.
Am tăcut. Am simțit că nu mai am loc aici.

Într-o zi am făcut greșeala să spăl bluza preferată a Ivonei cu rufele colorate. A ieșit roz. Ivona a ridicat tonul:
— Mama! Ți-am zis să nu te bagi la hainele mele! Nu mai suntem ca pe vremuri!
Mihai a venit din sufragerie:
— Maria, poate ar fi mai bine să te odihnești mai mult… Nu trebuie să faci totul.

M-am simțit inutilă. O povară. Am început să evit să ies din cameră. Seara ascultam radioul încet și mă gândeam la viața mea de dinainte: la serile lungi cu prietenele la ceai, la grija pentru florile mele.

Într-o după-amiază ploioasă, fetița cea mică a venit la mine:
— Bunica, tu plângi?
Am zâmbit forțat:
— Nu, draga mea… doar mi-e dor de casă.
Ea s-a uitat mirată:
— Dar aici e casa ta acum!
Am simțit un nod în gât.

În acea seară am încercat să vorbesc cu Ivona:
— Mamă, simt că nu mai sunt de folos aici… Poate ar fi mai bine să mă întorc la Iași.
Ivona s-a uitat lung la mine:
— Mama… nu vreau să fii singură! Dar nici eu nu știu cum să facem să fie bine pentru toți…
Mihai a adăugat:
— Poate ar trebui să găsim o soluție… Poate o doamnă care să stea cu tine acolo? Sau un azil bun?

Cuvântul „azil” mi-a răsunat ca o sentință. Am simțit că nu mai sunt mama lor, ci doar o problemă de rezolvat.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ivona: nopți nedormite când avea febră, banii strânși pentru facultate, grijile pentru fiecare pas al ei. Și acum? Eram doar un bagaj greu.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și am privit răsăritul peste blocuri. Am decis: voi pleca acasă. Chiar dacă voi fi singură, măcar voi fi eu însămi.

Când le-am spus decizia mea, Ivona a plâns. Fetițele m-au îmbrățișat strâns.
— Bunica, promiți că ne vizitezi?
Le-am promis.

Acum scriu aceste rânduri din apartamentul meu mic din Iași. E liniște și miros de cafea proaspătă. Uneori mi-e dor de agitația Bucureștiului și de nepoate. Dar aici sunt eu acasă.

Mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să fim străini în casele propriilor copii? Ce înseamnă azi „acasă” și cât valorează sentimentul de a fi necesar cu adevărat?