Mândria bunicii: O poveste despre distanță și aparențe

— Nu uita să-ți ștergi picioarele pe preș, strigă bunica Ileana din bucătărie, înainte ca eu să apuc să intru bine pe ușă. Era iarnă, iar zăpada se topea pe bocancii mei vechi. M-am oprit, cu mâna pe clanță, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu ne văzuserăm de aproape un an, dar primul lucru pe care mi l-a spus a fost despre curățenie.

— Am grijă, bunico, am murmurat, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

În sufragerie mirosea a cozonac și a cafea tare. Pe masă, totul era aranjat ca la carte: farfurii cu margini aurii, șervețele apretate, prăjituri tăiate perfect. Bunica era în elementul ei — cu șorțul alb imaculat și părul prins într-un coc strâns. O vedeam cum își aruncă priviri mulțumite spre fiecare detaliu.

— Să vezi ce am gătit azi! Nici la restaurant nu găsești așa ceva! spuse ea cu voce tare, de parcă ar fi vorbit cu o sală plină de invitați. — Toată lumea mă laudă pentru sarmalele mele. Și la serviciu, colegele mă întreabă mereu cum reușesc să fac atâtea lucruri.

Am zâmbit politicos, dar în sufletul meu simțeam un gol. Îmi aminteam cum mama îmi povestea că bunica fusese mereu așa — mereu preocupată să arate celorlalți cât de bună este la orice. Când eram mică, mă lăuda la toți vecinii pentru notele mele bune, dar niciodată nu mă întreba ce-mi place sau ce mă doare.

— Ia loc, Maria! Să-mi spui dacă-ți place prăjitura asta nouă. Am inventat-o eu! Nimeni nu face ca mine.

M-am așezat stingheră pe marginea canapelei. Bunica vorbea întruna despre cât de apreciată e la serviciu, despre cât de mult o respectă vecinii, despre cât de bine se descurcă singură la vârsta ei. Dar nu m-a întrebat nimic despre mine — despre facultate, despre prietenii mei sau despre ce simt.

— Știi că la Crăciun am avut casa plină? Toți au zis că n-au mai mâncat așa ceva! spunea ea cu mândrie. — Și nepotul lui tanti Viorica a zis că sunt cea mai bună gospodină din bloc.

Am încercat să-i spun ceva despre proiectul meu de la facultate, dar m-a întrerupt imediat:

— Lasă astea! Hai să-ți mai pun niște sarmale. Să vezi ce bune sunt!

M-am uitat la mâinile ei — muncite, dar mereu îngrijite. M-am întrebat dacă vreodată s-a gândit că poate și eu am nevoie să fiu ascultată, nu doar hrănită și lăudată în fața altora.

După masă, am încercat să deschid o discuție:

— Bunico, tu ai fost vreodată tristă? Sau ai simțit că nu te vede nimeni cu adevărat?

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Ce prostii vorbești? Eu n-am timp de tristeți! Eu muncesc, gătesc, am grijă de casă! Cine are timp să fie trist?

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că bunica nu știa să vorbească despre sentimente. Poate nimeni nu o învățase vreodată. Poate că toată această mândrie era un scut împotriva singurătății.

Seara, când am plecat, m-a condus până la ușă și mi-a pus în brațe o pungă cu prăjituri.

— Să le duci la mama ta! Să vadă ce bunătăți face mama ei!

Pe drum spre casă, m-am gândit la copilăria mea — la toate momentele în care mi-aș fi dorit ca bunica să mă întrebe ce simt sau ce-mi doresc. La toate dățile când am simțit că nu sunt decât un motiv de laudă pentru ea.

Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat cum a fost.

— La fel ca întotdeauna… Bunica s-a lăudat cu tot ce face și n-a întrebat nimic despre mine.

Mama a oftat adânc.

— Știi… și eu am simțit asta toată viața. Dar cred că e felul ei de a se apăra. Poate că nu știe altfel.

Am privit pungile cu prăjituri și mi-am dat seama că sub stratul gros de mândrie se ascunde o femeie care nu știe cum să fie aproape de cei dragi altfel decât prin ceea ce face. Dar oare e destul?

M-am întrebat atunci: câți dintre noi trăim vieți paralele cu cei din familie, fiecare ascuns după propriile măști? Oare cât de mult ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții sau doar ne folosim pentru a ne valida propriile reușite?

Poate că ar trebui să avem curajul să ne întrebăm: cine suntem noi fără toate lucrurile cu care ne lăudăm? Și cine ar rămâne lângă noi dacă am renunța la ele?