Mașina, familia și iertarea nerostită – Povestea unei femei românce între încredere și dezamăgire

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-i dai lui Sorin cheile de la mașină fără să mă întrebi? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mama, cu mâinile tremurânde pe șorțul vechi, încerca să-și găsească cuvintele.

— Era obosit, Maria… A zis că are doar o treabă scurtă la farmacie. Nu m-am gândit că…

— Nu te-ai gândit niciodată! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima. Mereu îi iei apărarea, orice ar face. Dar acum? Acum cine plătește pentru prostia lui?

Sorin stătea în prag, cu ochii în pământ. Nu avea curaj să mă privească. Știam că e vinovat, dar tăcerea lui mă rănea mai tare decât orice scuză. Mașina aceea era tot ce aveam mai de preț după ce tata a murit. Am muncit doi ani în Italia ca să o cumpăr, să pot veni acasă la fiecare sărbătoare, să-i duc pe ai mei la doctor fără să depindem de vecini.

— Maria, nu te supăra pe el… E fratele tău, a încercat mama să mă îmbuneze, dar vocea ei era stinsă, ca o rugăciune spusă prea târziu.

— Nu mă supăr pe el, mă supăr pe voi! Pe toți! Pentru că nu vedeți cât mă doare. Pentru voi sunt doar fata care trimite bani acasă și tace din gură.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. În camera mea, printre cutiile cu haine și fotografiile vechi, am început să plâng. Nu pentru mașină — deși era o pierdere uriașă — ci pentru tot ce se adunase în sufletul meu: dorul de casă, oboseala muncii printre străini, sentimentul că nu sunt niciodată destul pentru ai mei.

În acea seară, Sorin a venit la mine. A bătut încet la ușă.

— Maria… pot intra?

Nu i-am răspuns. S-a așezat pe marginea patului și a început să vorbească fără să mă privească:

— N-am vrut să stric nimic. Am crezut că mă descurc… Dar am pierdut controlul pe drumul spre pod. N-am pățit nimic, dar mașina… e praf. Știu că nu pot repara ce-am făcut.

L-am ascultat fără să spun nimic. Îmi venea să țip, să-l lovesc, dar nu mai aveam putere. M-am simțit brusc atât de bătrână și de singură.

— O să fac rost de bani, promit, a continuat el. O să muncesc oriunde găsesc. Dar nu te supăra pe mama… Ea doar a vrut să mă ajute.

M-am ridicat și l-am privit pentru prima dată în acea zi. Era același băiat care îmi aducea flori de câmp când eram mici, care plângea când îl certam prea tare. Dar acum era un bărbat care nu știa cum să-și asume greșelile.

— Sorin, nu banii contează cel mai mult. Ci faptul că nu mi-ai spus adevărul din prima clipă. Că mereu trebuie să aflu ultimul ce se întâmplă cu lucrurile mele.

A plecat capul și a ieșit fără un cuvânt. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am auzit-o pe mama plângând în camera ei și mi s-a rupt sufletul. Dar nu puteam să cedez iar. Mereu eu eram cea care ierta prima, cea care găsea scuze pentru toți.

A doua zi am plecat devreme spre garajul unde fusese tractată mașina. Mecanicul, domnul Ilie, m-a privit cu milă:

— Fata mea, e vai de ea… Motorul e dus, tabla îndoită peste tot. Te costă mai mult s-o repari decât face.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit afară și am privit cerul cenușiu de martie. M-am întrebat dacă merită tot efortul meu pentru o familie care nu știe decât să ceară și să ascundă adevărul.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare. Mama gătea fără chef, Sorin dispăruse pe la prieteni, iar eu mă pregăteam să plec din nou în Italia. Înainte să plec, mama m-a oprit la poartă:

— Maria… iartă-mă că nu ți-am spus din prima ce s-a întâmplat. Mi-a fost rușine și teamă că o să ne urăști pe amândoi.

Am îmbrățișat-o strâns. Lacrimile ei mi-au udat gulerul hainei.

— Nu vă urăsc… Dar uneori simt că nu mai pot duce tot greul singură.

Pe drum spre aeroport m-am uitat la satul nostru mic, la casele vechi și la copiii care alergau prin praf. Mi-am dat seama că nu mașina pierdută mă doare cel mai tare, ci faptul că familia mea nu știe cum să-și ceară iertare sau să spună adevărul la timp.

Acum, după luni de zile în care am muncit din nou printre străini și am trimis bani acasă ca înainte, încă mă întreb: oare e vina mea că am început să-mi apăr drepturile? Sau e vina lor că nu știu cât doare lipsa de respect? Voi ce ați fi făcut în locul meu?