„Mi-e destul un nepot!” – Cum cuvintele soacrei mele au sfâșiat familia noastră

— Ana, să știi că mie mi-e destul un nepot! Nu trebuie să vă mai complicați viața cu încă unul, a spus soacra mea, Maria, cu vocea tăioasă, în timp ce stătea la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești. Avea privirea aceea rece, pe care am învățat s-o recunosc de când m-am măritat cu fiul ei, Radu. Eram însărcinată în luna a patra și, până atunci, nu-mi imaginam că o veste atât de frumoasă putea aduce atâta durere.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile mi-au tremurat pe cana de ceai. Radu era lângă mine, dar nu a spus nimic. S-a uitat la mine scurt, apoi și-a coborât privirea în farfurie. În acel moment, am știut că sunt singură.

— Mama, nu e cazul să… a încercat el timid.

— Ba e foarte cazul! a tăiat-o ea. Un copil e destul. Nu vă ajunge? Uite la voi, abia vă descurcați cu Andreea. Ce rost are să mai aduceți încă unul pe lume?

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să mă vadă slabă. Dar adevărul era că mă simțeam sfâșiată între două lumi: cea a familiei mele, pe care încercam s-o construiesc cu Radu, și cea a soacrei mele, care părea hotărâtă să o dărâme.

În acea seară, după ce Maria a plecat, am stat cu Radu în bucătărie, în liniște. Am spart tăcerea abia după ce am auzit-o pe Andreea plângând în camera ei.

— De ce nu ai spus nimic? l-am întrebat cu voce joasă.

— Ana, știi cum e mama… Nu vrea rău, doar că… îi e greu să accepte schimbarea.

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Copilul nostru nu contează?

Radu a oftat și a dat din umeri. Am simțit atunci că distanța dintre noi crește cu fiecare zi.

Zilele au trecut greu. Maria venea tot mai des la noi, sub pretextul că vrea să o vadă pe Andreea. Îi aducea dulciuri și haine noi, dar niciodată nu pomenea nimic despre copilul din burtica mea. Parcă nu exista pentru ea. Într-o zi, când Andreea s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe burtă, Maria a tras-o ușor deoparte:

— Las-o pe mama ta, Andreea! Nu deranja bebelușul… De fapt, tu ești fetița mea preferată!

Am simțit un fior rece. Era clar: soacra mea făcea diferențe între copii chiar înainte ca al doilea să se nască. M-am întrebat dacă va fi vreodată capabilă să-i iubească la fel.

Pe măsură ce sarcina avansa, tensiunile din casă creșteau. Radu devenea tot mai absent, prins între mine și mama lui. Îl vedeam cum se chinuie să împace pe toată lumea, dar sfârșea prin a nu mulțumi pe nimeni. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria la telefon, a trântit ușa și a plecat fără să spună unde merge.

Am rămas singură cu Andreea, care mă privea speriată.

— Mami, de ce ești tristă?

— Nu sunt tristă, iubita mea… doar obosită.

Dar mințeam. Eram sfâșiată de griji: dacă Radu nu se întoarce? Dacă Maria reușește să ne despartă? Dacă al doilea copil va simți mereu că nu e dorit?

Când s-a născut Vlad, băiețelul nostru, Maria a venit la maternitate cu un buchet mic de flori și un zâmbet forțat.

— Să fie sănătos… Dar să știi că Andreea tot favorita mea rămâne!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad era atât de mic și neajutorat… Cum putea cineva să facă diferențe între copii?

Acasă, lucrurile s-au agravat. Maria insista să o ia pe Andreea la ea peste weekenduri, dar niciodată nu-l invita și pe Vlad. Radu încerca să medieze:

— Mama nu face intenționat… E greu pentru ea să se adapteze.

— Dar pentru noi cum e? Pentru Vlad? Pentru mine?

Într-o duminică dimineață, după ce Andreea a plecat iar la bunica ei, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Ori punem limite, ori ne pierdem familia!

S-a uitat lung la mine și am văzut pentru prima dată teamă în ochii lui.

— Ce vrei să fac?

— Să-i spui mamei tale că avem doi copii! Că îi iubim la fel! Că nu accept ca Vlad să fie tratat ca un străin!

A doua zi, Radu a mers la Maria și i-a spus tot ce aveam pe suflet. A venit acasă abătut:

— A plâns… Mi-a zis că nu știe cum să se poarte cu Vlad. Că îi e teamă să nu-l iubească mai puțin decât pe Andreea…

Am realizat atunci că rădăcina problemei era mai adâncă decât credeam: Maria crescuse singură un copil după ce soțul ei murise devreme. Îl idolatriza pe Radu și vedea în Andreea o prelungire a fiului ei. Vlad era pentru ea un necunoscut.

Au urmat luni grele de discuții, certuri și împăcări. Am mers chiar la consiliere de familie. Încet-încet, Maria a început să-l accepte pe Vlad. L-a luat pentru prima dată la ea într-un weekend când avea aproape doi ani. Când i-am văzut pe amândoi jucându-se în curte, am plâns de ușurare.

Dar rănile au rămas. Relația mea cu Radu s-a schimbat; suntem mai atenți unul cu altul, dar și mai rezervați. Cu Maria încă păstrez distanța — nu pot uita tot ce s-a spus și făcut.

Mă întreb adesea: câte familii sunt distruse de orgolii și gelozii ascunse? Oare cât rău pot face niște cuvinte aruncate la nervi? Și dacă iertarea chiar vindecă totul sau doar acoperă rănile pentru o vreme?