Moștenirea care a rupt familia: Povestea mea între vinovăție și dreptate

— Ilinca, să nu crezi că ai câștigat ceva! Ai furat totul de sub nasul nostru! vocea mătușii Mariana răsuna în sufrageria mică, printre pereții încărcați cu tablouri vechi și amintiri prăfuite. Mâinile îi tremurau pe marginea fotoliului, iar ochii îi aruncau săgeți spre mine. Tata stătea cu capul plecat, evitând privirea tuturor, iar verișoara mea, Raluca, își mușca buzele, încercând să-și stăpânească lacrimile.

Nu-mi găseam cuvintele. Parcă eram prinsă într-un vis urât, din care nu puteam să mă trezesc. Cu doar două săptămâni în urmă, bunica Ana plecase dintre noi, lăsând în urmă nu doar un gol imens, ci și o decizie care avea să ne schimbe pe toți: apartamentul din centrul Bucureștiului, cu miros de cafea și mușcate la geam, era acum al meu. Eu, cea mai mică dintre nepoate, cea care îi aducea mereu ceaiul și îi citea ziarul dimineața.

— Nu e vina mea… am șoptit, dar nimeni nu părea să mă audă.

Mama încerca să mă apere, dar vocea ei era slabă: — Ana a avut motivele ei. Ilinca a fost mereu aproape de ea…

— Și noi? Noi nu am existat? a izbucnit unchiul Sorin, ridicându-se brusc. — Am venit la fiecare Crăciun, am ajutat când a fost bolnavă! De ce nu merităm și noi?

M-am simțit mică, vinovată, ca și cum aș fi comis o crimă. În fiecare zi de la citirea testamentului, telefonul suna cu mesaje acide sau rugăminți disperate. Raluca mi-a scris într-o noapte: „Ilinca, dacă ai inimă, renunță! Nu vezi că ne distrugi?”

Dar cum să renunț? Apartamentul acela era singurul loc unde mă simțisem vreodată acasă. Părinții mei divorțaseră când aveam 12 ani; tata plecase la Cluj cu o altă femeie, iar mama se lupta cu două joburi ca să ne țină pe linia de plutire. Bunica mă lua la ea în fiecare vacanță. Îmi făcea clătite și îmi spunea povești despre tinerețea ei la Brașov. Când am intrat la facultate, m-a primit să locuiesc cu ea ca să nu stau la cămin. Poate că ceilalți veneau la sărbători, dar eu eram acolo zi de zi.

Totuși, nu puteam ignora durerea lor. Într-o seară, m-am dus la mama și i-am spus:

— Poate ar trebui să împărțim apartamentul… Să-l vindem și să luăm fiecare partea lui.

Mama m-a privit lung:

— Ilinca, nu despre bani e vorba. E despre iubire și recunoaștere. Bunica a vrut să-ți mulțumească pentru tot ce ai făcut pentru ea. Dacă renunți acum, nu faci decât să le dai dreptate celor care cred că dragostea se cumpără.

Dar presiunea creștea. La parastasul de șase săptămâni, rudele abia mi-au vorbit. Unchiul Sorin a refuzat să stea la masă cu mine. Mariana a spus răspicat: — Să nu te aștepți să mai fim familie!

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu ca un robot și evitam orice întâlnire de familie. Prietena mea cea mai bună, Cătălina, încerca să mă încurajeze:

— Ilinca, ai dreptul la fericire! Nu poți trăi toată viața pentru alții.

Dar noaptea nu puteam dormi. Mă întrebam dacă bunica ar fi vrut asta: ca eu să fiu singură într-un apartament plin de umbre și resentimente.

Într-o duminică ploioasă, Raluca a venit la mine. Avea ochii roșii de plâns.

— Ilinca… Nu mai pot. Mama plânge în fiecare zi. Tata nu vorbește cu mine. De ce ție? Ce ai tu în plus?

Am simțit un nod în gât.

— Nu știu… Poate doar că am fost acolo când avea nevoie…

Raluca s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Eu nu vreau apartamentul! Vreau doar să fim din nou familie!

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Unii dintre ai mei încă nu-mi vorbesc. Alții au început să accepte că decizia bunicii nu poate fi schimbată. Dar rana rămâne.

Uneori mă plimb prin camerele vechiului apartament și mă întreb: oare merită o moștenire atâta suferință? Oare dragostea se măsoară în acte notariale sau în clipele petrecute împreună?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți găsi liniște când fericirea ta rănește pe cei dragi?