Moștenirea sub povara tăcerii: Povestea mea între datorie și dorință

— Nu mă atinge! Cine ești tu? De ce ești în casa mea?
Vocea bunicii Maria răsuna spart, ca un ecou străin în apartamentul nostru vechi din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, iar afară viscolea. Îmi tremurau mâinile pe mânerul ușii, încercând să-i explic pentru a mia oară cine sunt.
— Bunico, sunt Ioana. Nepoata ta.
M-a privit cu ochii mari, umezi, ca și cum ar fi încercat să mă recunoască printr-o ceață groasă.
— Ioana…
Apoi a început să plângă încet, ca un copil rătăcit. M-am apropiat și am îmbrățișat-o, simțind cum întreaga greutate a lumii se așază pe umerii mei.

Nu mi-am imaginat niciodată că moștenirea va arăta așa. Când am primit vestea că apartamentul bunicii îmi revine mie, părea o binecuvântare. Un loc doar al meu, unde să pot visa, să scriu, să trăiesc fără griji. Dar boala ei a venit ca o furtună care a măturat tot ce credeam că știu despre familie și despre mine însămi.

Mama și tata au refuzat să se implice. „E prea mult pentru noi”, spunea mama la telefon, vocea ei tăioasă ca o lamă. „Tu ești tânără, ai răbdare. Noi avem serviciu, rate, problemele noastre.”

Am rămas singură cu Maria și cu amintirile ei care se destrămau zi de zi. Uneori mă striga „mama”, alteori „Ana”, sora ei pierdută în război. Într-o dimineață m-a întrebat dacă tata mai vine acasă din mină. Tata nu fusese niciodată miner.

— Ioana, nu poți continua așa! — mi-a spus într-o seară prietena mea cea mai bună, Roxana, la o cafea amară în bucătăria rece.
— Ce vrei să fac? Să o las singură? Să o duc la azil? Ai văzut cum arată locurile alea? Nu pot… Nu pot s-o abandonez.
— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? Când ai mai scris ultima dată? Când ai mai ieșit la un film?

Nu aveam răspunsuri. Îmi simțeam viața suspendată între două lumi: cea a viselor mele de scriitoare și cea a realității crude, unde fiecare zi era o luptă cu uitarea bunicii.

Într-o zi, tata a venit pe neașteptate. A intrat fără să bată, cu figura lui mereu grăbită.
— Ioana, trebuie să vindem apartamentul. Avem nevoie de bani, iar tu nu poți avea grijă de mama la nesfârșit.
— Nu-l vând! — am țipat mai tare decât voiam. — E casa bunicii! E tot ce mai are!
Tata a oftat adânc.
— Nu vezi că te distrugi? Ai 27 de ani și nu faci nimic pentru tine. Gândește-te bine.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am uitat la Maria dormind liniștită și m-am întrebat dacă sacrificiul meu are vreun sens sau dacă doar fug de propriile mele frici.

Zilele au început să semene una cu alta: pastile la ore fixe, plimbări scurte prin parc, discuții fără sens despre oameni care nu mai există. Uneori bunica mă privea cu dragoste și-mi spunea povești din tinerețea ei: cum l-a cunoscut pe bunicul la balul de la Cercul Militar, cum au dansat sub teii înfloriți din Cișmigiu. Alteori era rece și distantă, acuzându-mă că vreau să-i fur casa.

Într-o după-amiază, am găsit-o încercând să iasă din casă în papuci și halat.
— Unde mergi?
— Trebuie să-l caut pe Mihai… S-a pierdut… Trebuie să-l găsesc!
Mihai era fratele ei mort de peste 40 de ani.
Am îngenuncheat lângă ea și am plâns împreună.

Familia s-a rupt în două: mama și tata voiau să vândă apartamentul și să o ducă pe Maria la azil; eu mă încăpățânam să cred că pot salva ceva din trecutul nostru. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet. Viața mea socială s-a stins ca o lumânare uitată pe pervaz.

Într-o noapte am visat că scriu din nou. Cuvintele curgeau ușor, iar bunica stătea lângă mine și mă privea zâmbind. M-am trezit plângând de dorul acelei vieți care nu fusese niciodată a mea.

Într-un final, am cedat. Am sunat la un centru specializat pentru bătrâni cu Alzheimer. Am vizitat locul împreună cu Maria într-o zi însorită de primăvară. Era curat, liniștit, dar ochii ei s-au umplut de teamă.
— Nu mă lăsa aici…
Am simțit că mi se rupe sufletul.

Am decis să mai încerc o vreme acasă. Am angajat o doamnă din vecini să mă ajute câteva ore pe zi. Am început să scriu din nou — despre noi două, despre uitare și iubire, despre sacrificiu și dorință.

Nu știu cât voi rezista sau dacă am făcut alegerea corectă. Dar știu că fiecare zi cu Maria e un dar și o povară în același timp.

Mă întreb adesea: cât din noi rămâne atunci când cei dragi ne uită? Și cât putem sacrifica din noi fără să ne pierdem cu totul?