Nașterea care mi-a frânt inima: Când soțul meu, în loc să mă sprijine, m-a rănit cel mai tare

— Nu mai țipa atâta, Irina! Nu ești nici prima, nici ultima femeie care naște! vocea lui Radu a tăiat aerul rece al salonului de spital ca un cuțit. M-am strâns și mai tare de marginea patului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Contracțiile mă sfâșiau, dar cuvintele lui mă dureau și mai tare. În jurul meu, asistentele se uitau stânjenite, evitând să mă privească în ochi. Mă simțeam singură, expusă, rușinată.

Nu așa îmi imaginasem ziua în care urma să devin mamă. Îmi dorisem ca Radu să fie lângă mine, să mă țină de mână, să-mi spună că totul va fi bine. În schimb, fiecare gest al lui era plin de iritare și reproș. „Dacă ai fi ascultat de mine și ai fi făcut cezariană, nu te-ai mai chinui acum ca o martiră”, a continuat el, ridicând din sprâncene cu o superioritate care mă făcea să mă simt mică, neputincioasă.

În mintea mea se derulau amintiri cu noi doi: serile când visam la viitorul nostru, la copilul pe care ni-l doream amândoi. Dar acum, în cea mai vulnerabilă clipă a vieții mele, omul pe care îl iubeam cel mai mult devenise cel mai mare dușman al meu. Îmi venea să țip, dar nu de durere fizică, ci de neputință.

— Irina, trebuie să te liniștești! Nu vezi că îi faci rău copilului? a spus asistenta încercând să preia controlul situației. Am dat din cap, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

Când l-am născut pe Vlad, am simțit o bucurie amestecată cu o tristețe adâncă. L-am ținut la piept și am plâns în tăcere. Radu s-a uitat la mine cu răceală și a spus doar atât: „Sper că data viitoare vei fi mai puternică.”

Primele zile acasă au fost un coșmar. Radu nu s-a schimbat deloc. Orice făceam era greșit: „Nu-l ții bine”, „Nu știi să-l alăptezi”, „Ești prea sensibilă”. Mama mea a venit să mă ajute, dar între ea și Radu s-au iscat certuri aprinse. „Las-o în pace! Nu vezi că e abia la început?”, îi spunea mama, dar el ridica din umeri: „Dacă nu se descurcă acum, ce va face când va fi singură?”

Într-o noapte, după ce Vlad plânsese ore întregi și eu eram epuizată, Radu a intrat în cameră și a început să țipe: „Nu ești în stare de nimic! Poate ar fi trebuit să rămâi la mama ta dacă nu poți face față!” Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am luat copilul în brațe și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a trezit din amorțeală. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: „Așa va arăta viața mea de acum înainte?”

A doua zi dimineață, mama mi-a găsit ochii umflați de plâns. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Irina, nu meriți asta. Ești o mamă bună. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.” Am izbucnit în lacrimi și i-am spus tot ce simțeam: frica, rușinea, furia.

— Mamă, dacă plec… dacă divorțez… ce o să spună lumea? Ce o să fac singură cu Vlad?

Mama m-a privit cu blândețe:
— Lumea oricum vorbește. Dar tu trebuie să fii bine pentru tine și pentru copilul tău.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la despărțire. Radu nu părea să observe că mă îndepărtez de el. Era tot mai absent, tot mai rece. Într-o seară, după ce Vlad adormise, i-am spus:

— Radu, nu mai pot trăi așa. Am nevoie de sprijinul tău sau… sau trebuie să plec.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.
— Exagerezi! Toate femeile trec prin asta. Nu ești specială!

Atunci am știut că nu mai am ce salva. Am început să-mi fac bagajele în tăcere. Mama m-a ajutat să strâng lucrurile lui Vlad. Când am ieșit pe ușă cu copilul în brațe, am simțit o greutate imensă pe umeri, dar și o ușurare pe care nu o mai simțisem de mult.

Au urmat luni grele: nopți nedormite, griji financiare, vizite la doctor cu Vlad când făcea febră și eu nu știam dacă fac bine sau rău. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier și acolo am cunoscut oameni care m-au încurajat.

Radu a încercat de câteva ori să mă convingă să mă întorc. „Gândește-te la copil”, îmi spunea la telefon cu vocea lui rece. Dar eu deja mă gândeam la copil — tocmai de aceea nu voiam ca Vlad să crească într-o casă plină de reproșuri și lipsă de iubire.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad merge la grădiniță și e un copil vesel. Eu încă mai am zile când plâng pe ascuns sau când mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dar știu că am ales demnitatea și liniștea sufletului meu.

Uneori mă uit la femeile din parc — unele râd cu soții lor, altele par la fel de singure ca mine — și mă întreb: câte dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim? Ce înseamnă curajul pentru o mamă singură? Poate fi iubirea adevărată vindecată după atâta durere?