Nepoftată la nuntă, dar așteptată să ofer adăpost: Povestea unei mame între loialitate și dezamăgire

— Nu pot să cred, Radu! Cum să nu mă inviți la propria ta nuntă? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns pe marginea mesei din bucătărie. În fața mea, fiul meu își coborâse privirea, evitând să mă privească în ochi.

— Mamă, nu e chiar așa… Am vrut să fie ceva restrâns, doar cu prietenii apropiați și… familia ei.

Cuvintele lui au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu. Familia ei. Eu ce eram? O străină? Crescusem singură un copil, muncind două schimburi la fabrica de confecții din orașul nostru mic, doar ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Și acum, când ar fi trebuit să fiu acolo, lângă el, la cel mai important moment din viața lui, eram lăsată pe dinafară.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lui Radu de când o cunoscuse pe Irina. O fată frumoasă, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar cu o mamă care nu m-a privit niciodată altfel decât de sus. Irina avea deja o fetiță, pe Daria, dintr-o relație anterioară. Am primit-o cu brațele deschise pe Daria, i-am cumpărat haine și jucării, am gătit pentru ea ca pentru propriul meu copil. Dar mereu simțeam că nu sunt suficient de bună pentru noua lor familie.

După nuntă, pe care am aflat-o din pozele postate pe Facebook de rudele Irinei, am plâns zile întregi. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o seară la mine cu o plăcintă caldă și m-a găsit cu ochii roșii.

— Mariana, nu lăsa supărarea să te doboare. Copiii ăștia nu știu ce înseamnă sacrificiul unei mame.

Am dat din cap, fără să-i răspund. Ce puteam spune? Că mă simțeam ca un obiect vechi uitat într-un colț?

Timpul a trecut greu. Radu mă suna rar și scurt. De fiecare dată când încercam să-l întreb despre viața lui sau despre Daria, răspundea grăbit sau schimba subiectul. Într-o zi ploioasă de toamnă, telefonul a sunat insistent. Era Radu.

— Mamă… avem nevoie de ajutor. Am rămas fără apartament, proprietarul ne-a dat afară. Putem sta la tine o vreme?

Am simțit cum inima mi se strânge și se umple de speranță și teamă în același timp. Poate era momentul să ne apropiem din nou. Poate așa aveam să-mi recâștig locul în viața lui.

— Sigur că da, Radu! Oricând aveți nevoie.

Au venit cu două valize și o sacoșă plină cu jucării. Irina părea stânjenită, dar nu a spus nimic. Daria s-a agățat imediat de mine:

— Bunico, faci clătite?

Am zâmbit larg și am simțit pentru prima dată după mult timp că sunt utilă.

Zilele au trecut între clătite, povești și râsete de copil. Dar între mine și Irina plutea mereu o tensiune tăcută. Încercam să nu deranjez, să nu spun nimic greșit. Într-o seară, după ce Daria a adormit, am auzit-o pe Irina vorbind cu Radu în șoaptă:

— Nu putem sta aici la nesfârșit! Mama ta mă privește mereu ciudat.

— Irina, e mama mea! Ne-a primit când nimeni altcineva nu voia să ne ajute.

— Da, dar nu mă simt binevenită…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu făcusem nimic altceva decât să încerc să le fiu sprijin. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să vorbesc cu Irina:

— Dacă te-am făcut vreodată să te simți inconfortabil aici… îmi pare rău. Eu doar vreau ca Radu și Daria să fie bine.

M-a privit lung și a oftat:

— Știu că încercați… Dar e greu pentru mine. Nu am avut niciodată o relație bună cu mama mea și… poate de asta mi-e greu să mă apropii de dumneavoastră.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată că între noi s-a spart un zid mic.

Au stat la mine aproape două luni până când au găsit un apartament mic la marginea orașului. În ziua în care au plecat, Daria m-a îmbrățișat strâns:

— Bunico, promit că vin la tine în fiecare weekend!

Radu m-a privit cu ochii umezi:

— Mamă… îți mulțumesc pentru tot. Știu că nu am fost cel mai bun fiu…

L-am strâns în brațe fără să spun nimic. Cuvintele erau prea mici pentru tot ce simțeam.

După ce au plecat, casa a rămas goală și tăcută. M-am plimbat prin camerele goale și m-am întrebat: oare cât valorează loialitatea unei mame într-o lume în care recunoștința pare să fie uitată? Oare câți dintre noi trăim cu această durere tăcută a excluderii din propria familie?

Poate că nu voi primi niciodată recunoașterea pe care o meritam. Dar oare nu asta înseamnă dragostea adevărată? Să dărui fără să aștepți nimic în schimb?