Niciodată nu vei conduce viața mea: Povestea unei mame, a unei nurori și a echilibrului pierdut

— Nu ai dreptul să-mi spui cum să-mi cresc copilul! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de ciorbă care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aude și ea. David, nepotul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ, prins ca într-o capcană din care nu știa cum să iasă.

Nu-mi amintesc să fi visat vreodată la o astfel de bătrânețe. După ce l-am pierdut pe Radu, fiul meu, într-un accident de mașină acum douăzeci de ani, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Soțul meu, Petre, s-a închis în tăcere și s-a stins încet, iar eu am rămas singură cu un copil de patru ani care avea nevoie de mine mai mult decât oricând. David era tot ce-mi rămăsese din Radu. Am jurat atunci că nu voi lăsa niciodată nimic rău să i se întâmple.

Anii au trecut greu. Am renunțat la serviciu ca să-l pot duce la grădiniță, la școală, la meditații. Am făcut temele împreună, am stat nopți întregi lângă el când avea febră sau coșmaruri. Am fost mamă, bunică și prietenă. Când a intrat la facultate la București, am simțit că mi se rupe sufletul, dar l-am lăsat să plece. Îmi spunea mereu: „Buni, promit că nu te uit.” Și nu m-a uitat. Venea acasă la fiecare sfârșit de săptămână, mă suna zilnic. Eram mândră de el.

Apoi a apărut Ioana. O fată frumoasă, inteligentă, cu ochi verzi și păr lung, mereu prins într-o coadă lejeră. La început am primit-o cu brațele deschise. Îmi doream ca David să fie fericit. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Parcă nu mai eram la fel de importantă pentru el. Nu mă mai suna atât de des, nu mai venea acasă la fel de des. Ioana părea mereu grăbită, mereu nemulțumită de sfaturile mele.

— Nu-i da ciocolată înainte de masă! îi spuneam când veneau cu fetița lor, Mara.
— E copilul nostru și știm ce e mai bine pentru ea! îmi răspundea Ioana cu un zâmbet forțat.

David încerca să facă pace între noi, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Într-o zi, după o ceartă mai aprinsă decât de obicei, Ioana mi-a spus răspicat:

— Nu ești mama lui Mara! Ai avut șansa ta să fii mamă. Acum lasă-ne pe noi!

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața mea fusese dedicată lui David și acum simțeam că îl pierd din nou. M-am închis în casă zile întregi, refuzând să răspund la telefon sau la ușă. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o zi cu o plăcintă caldă și m-a găsit plângând pe canapea.

— Nu poți trăi prin copilul tău la nesfârșit, dragă mea. Trebuie să-l lași să-și trăiască viața.

Dar cum să fac asta? Cum să renunț la singura legătură care mă ținea ancorată în realitate? M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că am greșit încercând să controlez totul. Poate că dorința mea de a-l proteja pe David l-a sufocat.

Într-o seară ploioasă de toamnă, David a venit singur la mine. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Buni… Ioana vrea să ne mutăm în Cluj. A primit o ofertă bună de muncă acolo și cred că ar fi bine pentru noi.

M-am uitat la el ca la un străin. Simțeam că mă abandonează din nou.

— Și eu? Ce fac eu aici?

— Poți veni cu noi dacă vrei… Dar te rog, încearcă să nu te mai cerți cu Ioana. E greu pentru toți.

Am simțit atunci cât de mult îl iubesc și cât de mult îl rănesc fără să vreau. În noaptea aceea am plâns ca atunci când l-am pierdut pe Radu. Mi-am dat seama că nu pot trăi viața lui David în locul lui. Trebuie să-l las să fie fericit.

Am început să merg la biserică mai des și să vorbesc cu preotul satului. Mi-a spus că iertarea începe cu mine însămi. Câteva luni mai târziu am sunat-o pe Ioana.

— Vreau să vă spun ceva… Îmi pare rău pentru tot ce am făcut greșit. Vreau doar să fiți fericiți.

A fost liniște la celălalt capăt al firului, apoi am auzit-o plângând.

— Și mie îmi pare rău… Mi-a fost teamă că o să-l pierd pe David dacă nu mă impun.

Am plâns amândouă atunci, fiecare din colțul ei de lume. Nu știu dacă vom fi vreodată o familie perfectă, dar știu că am făcut primul pas spre împăcare.

Acum îi vizitez mai rar, dar când merg la Cluj și Mara aleargă spre mine strigând „Buni!”, simt că tot efortul meu nu a fost în zadar.

Mereu mă întreb: oare cât control avem cu adevărat asupra vieții celor dragi? Și când e momentul potrivit să-i lăsăm să zboare singuri?