Noaptea în care am lăsat copiii la mama: O decizie care ne-a schimbat viața

— Nu vreau să rămân aici, mami! Vino să mă iei, te rog! Glasul lui Vlad, fiul nostru cel mic, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era trecut de ora zece seara, iar eu și Sorin tocmai ieșisem din biroul notarului, cu actele pentru apartamentul nostru nou semnate și cu inima plină de speranță și oboseală. Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca și cum cineva ar fi tras brusc de toate firele sufletului meu.

— Vlad, iubire, ce s-a întâmplat? Ești cu bunica, nu? Totul e bine, mami vine mâine dimineață să vă ia.

— Nu! Vreau acasă! Bunica țipă la noi, zice că suntem obraznici și că nu știe ce să mai facă cu noi! Vreau acasă!

Am simțit cum Sorin mă privește, încercând să citească pe fața mea dacă e ceva grav sau doar un moft de copil. Dar eu știam: Vlad nu plângea niciodată fără motiv. Am închis telefonul cu promisiunea că voi vorbi cu mama și că totul va fi bine, dar deja simțeam vinovăția crescând în mine ca o pată care nu se mai spală.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Sorin, încercând să-și ascundă iritarea. — E doar obosit. Lasă-l, că mâine dimineață îi luăm. Nu putem să ne întoarcem acum, e târziu și nici nu avem cheile de la mama.

Dar gândurile mele erau deja la Vlad și la Maria, sora lui mai mare. Îmi aminteam cum mama mereu spunea că „pe vremea noastră copiii nu răspundeau părinților”, dar copiii mei nu erau eu. Și nici mama nu mai era cea de altădată.

În acea noapte n-am dormit aproape deloc. M-am tot gândit la decizia noastră: să cumpărăm apartamentul pe credit, să-i lăsăm pe copii la mama, să încercăm să ne construim un viitor mai bun. Dar la ce preț? Îmi răsunau în minte cuvintele lui Vlad și îmi imaginam chipul lui mic, plâns, ascuns sub pătură într-un pat străin.

Dimineața am ajuns la mama mai devreme decât stabilisem. Am găsit-o în bucătărie, făcând cafea, cu fața încruntată.

— Ce-i cu voi așa devreme? Nu puteți să dormiți niciodată ca oamenii normali?

— Mamă, Vlad a plâns toată noaptea. Ce s-a întâmplat?

— Ce să se întâmple? Sunt răsfățați! Nu știu să asculte! Maria a vărsat laptele pe masă, Vlad a început să țipe că vrea acasă… Eu nu mai am răbdare cu ei! Nu sunt ca voi când erați mici!

Maria stătea pe canapea, cu ochii umflați de somn și tristețe. Vlad s-a aruncat în brațele mele și a început să plângă din nou.

— Mami, nu mă mai lăsa aici…

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Am luat copiii și am ieșit fără să spun prea multe. Sorin mergea înaintea noastră, tăcut, cu pași apăsați.

Acasă, liniștea era apăsătoare. Copiii s-au retras fiecare în camera lui. Eu și Sorin am rămas în bucătărie.

— Nu putem conta pe mama ta. Trebuie să găsim altă soluție pentru copii când avem treabă.

— Dar ce soluție? Crezi că avem bani de bonă? Sau vrei să-i lăsăm singuri?

— Nu știu… Dar uite ce s-a întâmplat! Vlad e traumatizat!

M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de copiii mei și datoria față de mama care m-a crescut singură după ce tata a murit. Mama mereu spunea că sacrificiile sunt normale pentru familie. Dar oare sacrificiile cui?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama. Am găsit-o pe bancă în fața blocului, privind absent la copiii care se jucau în parc.

— Mamă, știu că nu-ți e ușor cu ei… Poate am greșit că i-am lăsat la tine fără să te întreb dacă poți.

— Nu ai greșit tu… Am îmbătrânit, Ana. Nu mai am răbdare. Și mă doare când văd că nu mă ascultă. Parcă nu mai știu cum să fiu bunică.

Am simțit un nod în gât. Mama nu era doar obosită; era tristă și singură. Poate că nici eu nu văzusem asta până atunci.

Seara aceea a schimbat totul între noi. Am început să caut soluții: am vorbit cu vecina de la trei, doamna Stanciu, care s-a oferit să stea cu copiii din când în când. Am încercat să petrec mai mult timp cu mama, fără copii, doar noi două. Am început să vorbim despre trecut, despre tata, despre cum era viața înainte.

Dar relația dintre copii și mama a rămas tensionată mult timp. Vlad refuza să meargă la ea chiar și pentru câteva ore. Maria era tăcută și retrasă când mergeam în vizită.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Sorin m-a întrebat:

— Crezi că am făcut bine? Că am ales apartamentul ăsta? Că ne-am băgat în datorii?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că fiecare alegere vine cu un preț pe care nu-l poți anticipa niciodată.

Acum, când privesc în urmă la acea noapte și la tot ce a urmat, mă întreb: oare cât de mult ar trebui să cerem de la cei dragi? Și cât putem sacrifica din liniștea copiilor noștri pentru visele noastre de adulți?

Poate că răspunsul nu există sau poate că fiecare familie îl găsește altfel. Dar încă mă bântuie vocea lui Vlad din acea noapte: „Mami, nu mă mai lăsa aici…”

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de momente? Și cum putem găsi echilibrul între ceea ce vrem pentru noi și ceea ce au nevoie copiii noștri?