Noaptea în care am pierdut-o pe Ana: Mărturisirile unei bunici sfâșiate între vină și iertare

— Elena, ai grijă de Ana, te rog! — vocea fiicei mele, Irina, tremura ușor, dar încerca să pară stăpână pe sine. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu o asiguram cu un zâmbet cald: — Stai liniștită, mamă, ești pe mâini bune.

Ana avea doar șase ani și era lumina ochilor mei. Îmi plăcea să-i citesc povești la culcare, să-i mângâi părul moale și să-i ascult râsul cristalin. În acea seară, după ce Irina a plecat la spital — lucra ca asistentă pe tura de noapte — am rămas doar eu și Ana în apartamentul nostru mic din cartierul Nicolina.

— Bunico, îmi citești „Fata babei și fata moșneagului”? — m-a rugat ea cu ochii mari. Am zâmbit și am început să citesc, dar la jumătatea poveștii a început să tușească. O tuse seacă, insistentă. Am crezut că e de la aerul uscat din cameră. I-am dat apă și am tras perdeaua să nu intre curentul rece de la geam.

— Mă doare burtica… — a șoptit ea după câteva minute. Am pus mâna pe fruntea ei: ardea. Am încercat să nu mă panichez. I-am dat paracetamol și am așezat-o pe canapea, lângă mine. Dar febra nu scădea, iar Ana devenea tot mai palidă.

— Hai să dormim puțin, iubita mea. Dimineață o să fii mai bine, promit! — i-am spus, încercând să-mi ascund neliniștea.

Dar Ana nu a adormit. Tusea s-a agravat, iar respirația i-a devenit greoaie. Am sunat-o pe Irina la ora două noaptea.

— Mamă, Ana nu se simte bine deloc! Are febră mare și respiră greu!

— Sună la 112! Vin imediat! — vocea Irinei era acum plină de panică.

Am chemat ambulanța. În timp ce așteptam, Ana mă strângea de mână cu putere. Ochii ei mari mă priveau speriați.

— Bunico… nu vreau să mă doară…

— Nu te las singură, iubita mea! Sunt aici! — îi șopteam printre lacrimi.

Ambulanța a venit repede, dar totul s-a petrecut ca într-un vis urât. Medicii au preluat-o pe Ana și au plecat cu sirenele urlând spre spital. Eu am rămas în ușă, cu halatul peste pijama și cu inima frântă.

Irina a ajuns la spital înaintea mea. Când am intrat pe holul rece și luminat artificial, am văzut-o prăbușită pe un scaun, cu fața ascunsă în palme.

— Ce s-a întâmplat? Cum e Ana? — am întrebat cu glasul stins.

— E la terapie intensivă… Nu știu… — a răspuns printre suspine.

Au urmat ore lungi de așteptare. Medicii ne-au spus că Ana are o pneumonie severă și că starea ei e critică. M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Dacă aș fi chemat ambulanța mai devreme? Dacă i-aș fi dat alt medicament? Dacă… dacă…

Irina nu mi-a spus nimic atunci. Dar privirea ei era plină de reproșuri mute. Soțul ei, Mihai, nici nu s-a uitat la mine când a venit la spital.

După două zile de luptă între viață și moarte, Ana s-a stins. Lumea mea s-a prăbușit. Nu-mi găseam locul niciunde. M-am închis în casă săptămâni întregi, evitând orice contact cu familia. Nu puteam suporta privirile lor sau liniștea apăsătoare care se lăsa peste noi la fiecare pomenire a Anei.

Irina nu mi-a vorbit luni întregi. Când ne-am întâlnit la parastasul de șase săptămâni, mi-a spus doar atât:

— Ai făcut tot ce ai putut? Chiar ai făcut?

Nu am știut ce să răspund. M-am simțit mică și neputincioasă. M-am întrebat iar și iar dacă dragostea mea pentru Ana a fost suficientă sau dacă am greșit undeva fatal.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere apăsătoare între mine și Irina, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare:

„Iartă-mă dacă am greșit. Mi-e dor de tine și de Ana în fiecare clipă. Nu pot trăi cu gândul că ai pierdut-o pe fetița ta din cauza mea.”

A trecut o săptămână până când Irina mi-a bătut la ușă. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă… Nu pot să te urăsc. Dar nici nu pot să uit… Poate că timpul ne va ajuta să ne iertăm una pe alta.

Ne-am îmbrățișat plângând amândouă. Durerea nu s-a stins nici azi, dar încercăm să mergem mai departe împreună.

Multe nopți mă întreb: oare există iertare adevărată pentru o mamă sau o bunică ce simte că a greșit iremediabil? Cum poți trăi cu vina când ai pierdut ceea ce iubeai cel mai mult pe lume?