„Nu ai suflet, Irina!” – Povestea moștenirii care mi-a destrămat familia

— Irina, deschide ușa! Vocea mamei răsuna pe holul blocului, tăioasă, ca o lamă rece. M-am uitat la ceas: era abia ora 9 dimineața. Nu apucasem să-mi beau nici cafeaua. Radu stătea în spatele ei, cu mâinile încrucișate și privirea aceea pe care o știam prea bine: judecătoare, rece, ca și cum ar fi venit să-mi citească sentința.

Am deschis ușa încet, încercând să-mi maschez neliniștea. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși știam prea bine răspunsul. De când tata murise, totul se schimbase între noi. Casa copilăriei mele devenise un câmp de luptă.

Mama a intrat prima, fără să mă privească. S-a așezat pe canapea și a început direct:
— Trebuie să vorbim despre casă. Despre ce ai făcut cu Radu.

Radu a rămas în picioare, aproape de ușă, ca și cum ar fi vrut să fie gata de plecare în orice clipă. — Nu e corect ce-ai făcut, Irina. Știi bine că tata voia altceva.

Mi-am simțit obrajii arzând. — Ce am făcut? Am renunțat la partea mea din apartament pentru tine! Eu am primit casa asta pentru că mama a zis că nu poate să o țină. Nu am cerut nimic!

Mama a oftat adânc, cu ochii umezi. — Nu e vorba doar de acte, Irina. E vorba de suflet. Ai rupt familia în două.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe marginea fotoliului, încercând să-mi adun gândurile. De ce totul era mereu vina mea? De ce eu trebuia să fiu cea care cedează?

— Radu, tu ai primit apartamentul din centru. Eu am rămas cu casa asta bătrânească, care oricum are nevoie de reparații peste reparații. Ce vrei mai mult?

El a ridicat din umeri, dar ochii îi sclipeau de furie: — Tata mi-a promis mie casa! Tu ai convins-o pe mama să-ți dea ție actele! Și nici măcar nu m-ai întrebat.

M-am ridicat brusc: — Nu e adevărat! Mama a decis! Eu nici măcar nu am vrut casa asta la început!

Mama s-a ridicat și ea, tremurând: — Ajunge! Nu vreau să văd cum vă sfâșiați pentru niște ziduri. Dar să știi, Irina, că nu ai suflet dacă poți să-ți lași fratele pe drumuri.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. — Pe drumuri? Radu are apartament! Eu am rămas aici singură, cu toate amintirile astea care mă dor în fiecare zi!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Radu s-a uitat la mine cu dispreț:
— Nu te mai victimiza. Mereu ai știut să te dai drept martiră.

M-am prăbușit pe fotoliu și am început să plâng. Mama s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr:
— Irina, nu vreau să mor știind că v-am lăsat certați.

Am ridicat privirea spre ea: — Dar adevărul? Cine îl spune? Tata nu mi-a spus niciodată nimic despre ce vrea cu adevărat. Totul s-a decis peste capul meu.

Mama a tăcut o clipă, apoi a șoptit:
— Tata… avea secretele lui. Poate că nici eu nu le-am știut pe toate.

Radu a izbucnit: — Asta e! Mereu mistere! Mereu jumătăți de adevăr!

Mi-am șters lacrimile și am privit spre fereastră. Afară ploua mărunt, ca într-o zi de toamnă târzie. M-am gândit la copilăria noastră: la serile când stăteam toți trei la masă și râdeam fără griji. Unde dispăruse totul?

— Știi ce doare cel mai tare? am spus încet. Că nu mai avem încredere unul în altul. Că fiecare crede că celălalt vrea să-l păcălească.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii: — Poate că am greșit eu undeva… Poate că n-am știut să vă țin aproape.

Radu a dat din cap: — Poate că nici tata n-a fost omul pe care îl credeam.

Am simțit cum o rană veche se deschide în sufletul meu. Tata fusese mereu distant cu mine, dar cu Radu era altfel: îi cumpăra tot ce voia, îl lua cu el la pescuit, îi spunea „băiatul meu”. Eu eram „fata mamei”, mereu pe locul doi.

— Vreți să știți adevărul? am spus printre suspine. Mereu m-am simțit mai puțin iubită decât Radu. Mereu am simțit că trebuie să demonstrez ceva ca să fiu acceptată.

Mama a început să plângă în hohote: — Iartă-mă… Iartă-mă dacă te-am făcut să simți asta!

Radu s-a uitat la mine lung, pentru prima dată fără ură:
— N-am știut… Eu credeam că tu ești favorita mamei și că tata mă iubește doar pe mine pentru că eram băiat.

Am zâmbit trist: — Poate că niciunul dintre noi n-a avut tot ce și-a dorit.

S-a lăsat o liniște grea. Mama s-a ridicat și a spus încet:
— Poate ar trebui să vindem tot și să împărțim banii. Să nu mai existe case care ne despart.

Am privit-o lung: — Și amintirile? Unde le vindem?

Radu a oftat: — Poate că trebuie să învățăm să fim familie fără ziduri între noi.

Au plecat după două ore de discuții amare și lacrimi amare. Am rămas singură în casa care nu mai părea a mea. M-am uitat la poza cu tata de pe perete și am șoptit:
— Oare chiar contează cine rămâne cu casa? Sau contează cine rămâne cu sufletul întreg?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum împaci dreptatea cu iubirea într-o familie care pare iremediabil ruptă?