Nu am fost invitată la nunta fiului meu, dar a trebuit să le ofer un acoperiș: Povestea unei mame rănite

— Nu pot să cred, Maria! Cum să nu fii invitată la nunta propriului tău copil? vocea Irinei răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud în urechi.

— Nici eu nu pot să cred, Irina. Dar uite, am primit vestea asta ieri, când am văzut pozele pe Facebook. Niciun telefon, niciun mesaj. Nimic. Doar poze cu Vlad și cu noua lui soție, Andreea, zâmbind larg, înconjurați de rudele ei și de prietenii lor. Eu? Eu eram acasă, spălând vasele și gândindu-mă ce să gătesc pentru cină.

Irina a oftat adânc și m-a privit cu milă. — Ai făcut totul pentru el, Maria. L-ai crescut singură după ce tatăl lui a plecat. Ai muncit nopți întregi la croitorie ca să-i plătești facultatea. Și acum…

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu voiam să plâng din nou. Plânsesem destul noaptea trecută, când am văzut poza cu Vlad ținând-o de mână pe Andreea, în fața altarului. M-am întrebat atunci: unde am greșit? Ce am făcut să merit asta?

Adevărul e că relația mea cu Vlad s-a răcit de când a cunoscut-o pe Andreea. Ea nu m-a plăcut niciodată. Odată, la o masă de Crăciun, mi-a spus direct: „Vlad are nevoie să se desprindă de trecut. Să-și facă propria familie.” Am simțit atunci că mă exclude din viața lui, dar am tăcut. Am sperat că Vlad va vedea singur adevărul.

Seara aceea a trecut greu. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la pozele vechi cu Vlad copil: la serbarea de la grădiniță, la prima lui zi de școală, la balul de absolvire. În toate era doar el și eu. Tatăl lui nu a fost niciodată acolo. Eu am fost mama și tata, prieten și sprijin. Și totuși, acum eram exclusă din cel mai important moment al vieții lui.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat. Era Vlad.

— Mamă…

Vocea lui era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu cineva străin.

— Da, Vlad?

— Uite… voiam să te întreb dacă putem veni eu și Andreea să stăm la tine o perioadă. Nu ne permitem încă o chirie și… ai spațiu liber în apartament.

Am rămas fără cuvinte câteva secunde. Sângele mi s-a urcat la cap.

— Vlad, tu glumești? Nici măcar nu m-ai invitat la nuntă și acum vrei să vă primesc în casa mea?

A tăcut. Am auzit-o pe Andreea șoptind ceva în fundal.

— Mamă, te rog… E greu pentru noi acum. Știi că salariile sunt mici și…

— Știu foarte bine cât e de greu! Am trăit toată viața cu grija zilei de mâine! Dar nu mi-am permis niciodată să-mi ignor mama sau să o rănesc așa cum ai făcut tu cu mine!

Am închis ochii și am inspirat adânc.

— Veniți dacă nu aveți altundeva unde să mergeți. Dar vreau să știi că m-ai rănit foarte tare.

A doua zi au venit cu două valize și un aer de superioritate pe care Andreea nu s-a obosit să-l ascundă.

— Mulțumim că ne primești, doamnă Maria, a spus ea sec, fără să mă privească în ochi.

Vlad părea stânjenit, dar nu a spus nimic. S-au instalat în camera lui veche, iar eu am simțit cum casa mea devine brusc străină.

Zilele au trecut greu. Andreea făcea mereu observații despre cât de mic e apartamentul sau cât de vechi sunt mobila și vesela.

— La mama acasă avem totul nou… Dar aici e ca-n anii ’90, a spus într-o seară.

Vlad nu zicea nimic. Se retrăgea mereu în camera lor sau ieșea cu Andreea la plimbare. Eu rămâneam singură în bucătărie, ascultând liniștea apăsătoare.

Într-o seară, după ce au venit acasă târziu și au trântit ușa camerei lor, am izbucnit.

— Vlad! Hai să vorbim!

A ieșit din cameră cu o privire obosită.

— Ce e?

— De ce ai făcut asta? De ce nu m-ai invitat la nuntă?

A oftat și s-a uitat în podea.

— Andreea n-a vrut… A zis că e mai bine așa… Că tu mereu te bagi prea mult în viața mea…

— Eu? Eu doar te-am iubit! Te-am crescut singură! Am renunțat la tot pentru tine!

Vlad a ridicat din umeri.

— E viața mea acum… Trebuie să mă gândesc la familia mea…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Familia lui? Eu ce sunt?

În zilele următoare am început să evit discuțiile cu ei. M-am retras în mine însămi, iar casa mea a devenit un loc străin.

Într-o dimineață, Andreea mi-a lăsat un bilet pe masă: „Mulțumim pentru găzduire. Ne mutăm la părinții mei.” Atât. Fără mulțumiri sincere, fără regrete.

Când au plecat, am simțit un gol imens. Am stat pe canapea și am plâns ca un copil părăsit.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă întreb: oare dragostea unei mame nu valorează nimic? Oare sacrificiile mele au fost în zadar? Poate că într-o zi Vlad va realiza cât de mult l-am iubit… Dar până atunci rămân doar cu întrebarea: cât valorează recunoștința într-o familie?