„Nu mai pot trăi așa”: Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora din casă

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? Am spus-o cu vocea tremurândă, cu mâinile strânse pe cana de ceai care se răcise de mult. Era trecut de miezul nopții, iar în sufragerie mirosea a mâncare prăjită și a parfum dulceag de la Irina. Televizorul bâzâia în fundal, iar fiul meu stătea cu ochii în telefon, absent. Irina își aranja unghiile pe masa mea veche, fără să ridice privirea.

— Mamă, iar începi? a oftat Vlad, fără să mă privească. — E târziu, hai să nu ne certăm acum.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Era băiatul meu, același copil pe care îl legănam când avea febră, același adolescent care venea acasă cu ochii roșii după prima dezamăgire în dragoste. Dar acum era bărbat, cu soție și problemele lui. Și totuși, de jumătate de an, casa mea nu mai era a mea. De când Vlad și Irina au pierdut apartamentul închiriat — proprietarul l-a vândut peste noapte, fără preaviz — au venit la mine „doar pentru câteva săptămâni”. S-au făcut luni.

La început am fost fericită. Îmi era dor de ei, de râsetele lor, de agitația tinerilor. Dar încet-încet, am început să mă simt ca o chiriașă în propria casă. Irina gătea la ore ciudate și lăsa vasele nespălate. Vlad aducea prieteni fără să mă întrebe. În fiecare zi găseam haine aruncate pe canapea sau resturi de mâncare pe masă. Nu mai aveam liniște nici măcar în baie — mereu cineva bătea la ușă.

Am încercat să vorbesc cu ei. — Vă rog, păstrați ordinea. — Mamă, nu te mai stresa! — Irina, ai putea să speli vasele după ce gătești? — Sunt obosită, las că fac mâine! Mâinele nu venea niciodată.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu (lucrez la farmacie, schimburi lungi și clienți nervoși), am găsit chiuveta plină și gunoiul revărsat pe jos. M-am aplecat să strâng și am simțit cum mă podidesc lacrimile. Am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. Nu mai eram stăpână pe viața mea.

Sora mea, Mariana, îmi spunea mereu: — Nu poți să-i ții la nesfârșit! Au 30 de ani, trebuie să se descurce! Dar eu mă simțeam vinovată. Cum să-mi dau afară copilul?

În acea noapte însă, ceva s-a rupt în mine. Vlad ridicase tonul pentru prima dată: — Dacă nu-ți convine, spune-ne direct! Irina m-a privit cu răceală: — Și noi avem nevoie de spațiu…

Am simțit că mă sufoc. Am lăsat cana pe masă și am spus cu o voce pe care nu mi-o recunosc: — Mâine vă faceți bagajele și plecați. Nu mai pot trăi așa.

S-a lăsat o liniște grea. Vlad s-a ridicat brusc: — Serios? După tot ce ai făcut pentru noi? — Tocmai pentru că v-am ajutat până acum… Dar nu mai pot! Am nevoie de liniște! Am nevoie de viața mea!

Irina a început să plângă: — Unde să mergem? Nu avem bani de chirie! — O să vă descurcați! Sunteți adulți! Am urlat aproape fără să vreau.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Vlad a trântit ușa camerei lui. Eu am rămas pe hol, tremurând. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea sau doar o femeie obosită care nu mai poate duce totul pe umeri.

Dimineața i-am găsit împachetând lucrurile în tăcere. Vlad nu m-a privit deloc. Irina avea ochii umflați de plâns. Au plecat fără un cuvânt.

Casa a rămas pustie și liniștită. Prea liniștită. Am stat ore întregi pe canapea, uitându-mă la peretele gol unde fusese tabloul lor de nuntă.

Au trecut două săptămâni de atunci. Vlad nu mi-a răspuns la telefon. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Suntem bine.” Dar eu nu sunt bine. Mă macină vina și dorul. Mă întreb dacă am făcut ce trebuia sau dacă mi-am pierdut copilul pentru totdeauna.

Uneori mă gândesc: oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Unde e limita dintre iubire și autodistrugere? Poate cineva să-mi spună dacă am procedat corect?