Nu mai pot: Unde să-l duc pe tata?

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! am urlat în telefon, cu vocea spartă de plâns. Mă uitam la tata, care stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți spre fereastră. Era a treia oară săptămâna asta când îl găseam ud până la piele, cu scutecul neschimbat și privirea aceea vinovată, de copil pedepsit.

Ilinca a oftat la celălalt capăt al firului. — Știu, Mihai, dar ce vrei să fac? Eu am copiii mici, soțul la muncă în Germania… Nu pot veni decât în weekend.

— Și Vlad? am întrebat, cu speranța că poate fratele nostru cel mare va face, în sfârșit, ceva.

— Vlad zice că nu poate lipsi de la serviciu. Știi cum e cu banca… Și oricum, el zice că tu stai acasă acum, după ce te-au dat afară.

Am simțit cum mă sufoc. Da, eram șomer. Da, eram cel mai mic. Dar când s-a decis că eu trebuie să-l îngrijesc pe tata? Când a devenit viața mea o listă nesfârșită de scutece, pastile și nopți nedormite?

Tata a început să murmure ceva. M-am apropiat de el.

— Mihai… unde e mama?

Mi-au dat lacrimile. Mama murise acum doi ani, iar tata nu reușea să accepte. Uneori o striga noaptea, alteori o căuta prin casă. Boala lui Alzheimer îl transformase într-un străin pentru noi toți.

— E aici, tati, i-am spus încet, mângâindu-l pe cap.

A zâmbit vag și a închis ochii. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocul nostru comunist, cu pereții subțiri și vecinii curioși, era martor la fiecare criză de nervi și fiecare ceartă dintre mine și frații mei.

Seara, după ce l-am culcat pe tata, am deschis laptopul și am început să caut „cămin bătrâni București”. Mă simțeam ca un trădător. Îmi răsuna în minte vocea mamei: „Să nu-l lași niciodată singur pe tata!” Dar nu mai puteam. Eram epuizat fizic și psihic. Prietenii mă evitau, iubita m-a părăsit după ce a văzut ce înseamnă viața cu un bolnav dependent.

A doua zi dimineață, Vlad a venit în vizită. A intrat grăbit, cu telefonul la ureche și mirosind a parfum scump.

— Ce faci, Mihai? Cum e tata?

— Cum să fie? Nu mai știe cine sunt. Azi-noapte a vrut să iasă afară în pijama.

Vlad a ridicat din umeri.

— Mihai, trebuie să te organizezi mai bine. Poate îi iei o asistentă.

— Cu ce bani, Vlad? Tu ai contribuit luna asta?

S-a făcut tăcere. Ilinca a apărut și ea, cu copiii după ea. S-au jucat cinci minute cu bunicul și apoi au plecat la mall.

Am rămas singur cu tata și cu gândurile mele. M-am uitat la el: un om care fusese cândva profesor universitar, respectat de toți. Acum nu mai știa nici să-și lege șireturile.

Într-o seară, după ce l-am spălat și l-am pus în pat, am izbucnit:

— De ce eu? De ce trebuie să port singur povara asta?

Tata s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi:

— Îmi pare rău… Mihai… nu vreau să fiu o povară…

M-am prăbușit lângă patul lui și am plâns în hohote. Nu era vina lui. Dar nici a mea.

Am început să mă gândesc serios la un cămin. Am vizitat câteva: unele arătau ca niște spitale reci, altele erau prea scumpe pentru noi. Am vorbit cu frații mei:

— Eu nu mai pot! Dacă nu găsim o soluție împreună, îl duc la un cămin!

Ilinca a început să plângă:

— Cum poți să spui asta? E tata!

— Dar tu vii doar sâmbăta! Eu sunt aici zi de zi!

Vlad a încercat să negocieze:

— Poate găsim o femeie din satul bunicii să stea cu el…

Dar nimeni nu voia să vină pentru banii pe care îi puteam oferi.

Într-o noapte l-am găsit pe tata încercând să iasă din casă. Era confuz și speriat.

— Mihai… trebuie să merg la școală… întârzii la oră…

L-am luat în brațe și am plâns împreună.

După încă o lună de chinuri, am decis: l-am dus pe tata într-un cămin decent, aproape de casă. L-am vizitat zilnic la început. Fiecare plecare era un chin — îl lăsam acolo ca pe un copil abandonat.

Frații mei au venit rar. Vinovăția mă rodea zilnic. Dar am început să respir din nou. Să dorm nopțile. Să ies din casă fără teamă.

Acum mă uit la poza lui tata din tinerețe și mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreo alegere corectă când vine vorba de părinții noștri bătrâni?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?