„Nu mai sunt bunica ta preferată?” – Povestea unei iubiri uitate
— „Bunico, tu de ce nu ești ca celelalte? De ce nu ai Facebook? De ce nu știi să faci selfie-uri cu mine? Mă faci să mă simt ciudat în fața prietenelor mele.”
Cuvintele Ilincăi au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de octombrie, când stăteam împreună la masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de ceai, iar inima mi se strângea. Nu mă așteptam să aud asta de la ea, copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste, pe care l-am ținut la piept când îi era frică de tunete și pe care l-am învățat să citească din „Amintiri din copilărie”.
— „Ilinca, draga mea, eu… eu nu știu să folosesc toate lucrurile astea moderne. Dar uite, pot să-ți arăt cum se face cozonacul ca la mama acasă sau să-ți spun povești despre copilăria mea la țară.”
Ea a oftat și a dat ochii peste cap, așa cum fac adolescenții când nu mai au răbdare. Avea 15 ani și parcă nu mai era fetița aceea care mă trăgea de mână să-i citesc încă o poveste înainte de culcare.
— „Nu înțelegi, bunico! Toate bunicile prietenelor mele sunt cool. Se îmbracă modern, merg cu ele la mall, pun poze pe Instagram. Tu… tu nici măcar nu știi ce e TikTok!”
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile mi-au umplut ochii. Nu voiam să o fac să se simtă prost, dar nici nu puteam să mă prefac că nu mă doare.
După ce a plecat la ea în cameră, am rămas singură în bucătărie. Am privit poza veche de pe perete: eu și Ilinca la mare, ea micuță, cu părul ud și ochii strălucind de fericire. Atunci eram tot universul ei. Acum… eram o povară.
A doua zi dimineață, am încercat să mă apropii de ea. I-am făcut clătitele preferate și am pus pe masă gemul de prune făcut în casă. Dar Ilinca a coborât cu căștile pe urechi și telefonul în mână.
— „Nu vreau mic dejun, bunico. Am întâlnire cu fetele.”
— „Dar… ai promis că mergem împreună la piață azi.”
— „Nu pot. Poate altădată.”
Am rămas privind ușa închisă după ea. M-am simțit inutilă. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea nu mai era suficientă? Oare timpul chiar ne schimbă atât de mult încât ajungem străini unii pentru alții?
Seara, când s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbesc cu ea.
— „Ilinca, știu că nu sunt ca celelalte bunici. Dar te iubesc așa cum știu eu. Poate nu pot să-ți dau like-uri pe Instagram, dar pot să-ți dau toată inima mea.”
Ea s-a uitat la mine preț de o clipă, apoi a oftat.
— „Nu înțelegi… lumea s-a schimbat. Tu ai rămas în urmă.”
M-am retras în camera mea și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de tinerețea mea, când mama mă certa că port fustă scurtă sau că ascult muzică la radio. Atunci mi se părea nedrept că nu mă înțelege. Acum eram eu cea care nu mai ținea pasul.
În zilele următoare am încercat să mă adaptez. L-am rugat pe fiul meu, Radu, să-mi arate cum funcționează Facebook-ul.
— „Mamă, tu chiar vrei să faci asta?”
— „Vreau doar să fiu mai aproape de Ilinca.”
Radu a râs ușor, dar m-a ajutat. Mi-am făcut un cont și am încercat să postez poze cu florile din grădină sau cu pisica mea, Lili. Dar Ilinca tot nu părea impresionată.
Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu o prietenă:
— „Da, știu… E ciudată rău bunica mea! Nici nu știe să folosească WhatsApp-ul cum trebuie.”
M-am simțit din nou mică și neînsemnată. Am început să evit mesele în familie și să stau mai mult în grădină. Radu a observat schimbarea.
— „Mamă, ce s-a întâmplat între tine și Ilinca?”
— „Cred că nu mai are nevoie de mine…”
Radu a oftat și m-a îmbrățișat.
— „E doar o fază. Adolescenții sunt dificili. Dar tu ești cea mai bună mamă și bunică.”
Cuvintele lui m-au alinat puțin, dar rana rămânea acolo.
Într-o după-amiază ploioasă, Ilinca a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii.
— „Bunico… pot să stau puțin cu tine?”
Am dat din cap și i-am făcut loc lângă mine pe pat.
— „M-am certat cu fetele… Au râs de mine pentru că am spus că tu faci cel mai bun cozonac din lume. Au zis că e demodat să vorbești despre familie.”
Am luat-o în brațe și i-am șoptit:
— „Nu e nimic demodat în a iubi familia ta.”
A plâns pe umărul meu mult timp. Atunci am simțit că poate încă mai e speranță.
De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Ilinca vine uneori la mine să povestim sau să gătim împreună. Nu e ca înainte, dar e un început.
Mă întreb adesea: oare chiar trebuie să ne schimbăm pentru a fi acceptați? Sau dragostea adevărată găsește mereu o cale? Voi ce credeți?