Nu mai sunt slujnica lor: Lupta mea pentru respect în propria familie

— Nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă? Iar trebuie să strâng după tine!
Vocea Irinei răsună ca un bici în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecă cu mirosul de cafea rămasă de dimineață. Mâinile îmi tremură ușor pe cârpa udă, iar inima mi se strânge. Sunt la pensie de doi ani, dar nu-mi amintesc să fi avut vreodată o zi în care să nu gătesc, să nu spăl, să nu mă îngrijesc de cineva.

— Îmi pare rău, Irina, n-am observat… răspund încet, cu vocea stinsă.
— Mereu ai scuze! Dacă nu poți să ții pasul, spune-mi, poate găsim pe altcineva să ne ajute!

Mă uit la ea — tânără, frumoasă, cu părul prins într-un coc perfect și unghii roșii ca cireșele coapte. E nora mea de șapte ani. Când s-a măritat cu fiul meu, Vlad, am crezut că viața mea va deveni mai ușoară. Că voi avea timp să citesc, să merg la biserică, să-mi văd de bătrânețea mea liniștită. Dar m-am înșelat.

În fiecare zi, de când s-au mutat la noi — „temporar”, cum au spus — am devenit invizibilă. Sau, mai rău, am devenit slujnica lor. Vlad e mereu ocupat cu serviciul; Irina are grijă de nepoțelul meu, Radu, dar tot ce ține de casă cade pe umerii mei.

— Mamaie, unde mi-e bluza cu dinozauri? strigă Radu din camera lui.
— În dulap, pe raftul de sus! îi răspund automat, fără să mă gândesc.

Mă simt prinsă într-o colivie. Mă uit la poza lui Ion, soțul meu, pe care l-am pierdut acum trei ani. Îi simt lipsa mai tare ca oricând. El știa să mă apere, să pună lucrurile la punct. Acum sunt singură împotriva tuturor.

Seara, când casa se liniștește și toți dorm, mă strecor în camera mea și plâng încet. Nu pentru că trebuie să spăl vasele sau să calc cămășile lui Vlad. Plâng pentru că nu mai știu cine sunt. Pentru că nu mai am curajul să spun „nu”. Pentru că mi-e teamă că dacă mă opresc din făcut tot ce fac, nu voi mai conta pentru nimeni.

Într-o zi de duminică, când Irina a început iar să țipe că nu i-am pus hainele la uscat la timp, ceva s-a rupt în mine.

— Ajunge! am spus tare, cu o voce pe care n-o recunoscusem nici eu.
Irina s-a oprit din mers și m-a privit ca și cum aș fi înnebunit.
— Ce-ai pățit?
— Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu servitoarea voastră. Am muncit toată viața pentru familia asta și merit respect!
Vlad a apărut în ușă, derutat.
— Mamă… ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că nu mai pot! Vreau să fiu tratată ca o mamă, ca o bunică, nu ca o femeie de serviciu! Vreau să am timp pentru mine!
Irina a dat ochii peste cap.
— Dacă nu-ți convine, putem pleca!
Am simțit un fior rece. Chiar asta voiau? Să rămân singură?

În zilele următoare am refuzat să mai fac totul pentru ei. Mi-am făcut cafeaua și am ieșit în grădină cu cartea mea preferată. Am început să merg la biserică și la cercul de croitorie cu vecinele mele. Vlad a încercat să mă convingă să revin la vechile obiceiuri.

— Mamă, Irina e obosită cu copilul… Poate poți ajuta mai mult…
— Vlad, și eu sunt obosită. Și eu am nevoie de odihnă. Dacă nu înțelegi asta acum, n-o vei înțelege niciodată.

Au trecut luni până când au început să mă vadă altfel. Irina a început să-și spele singură hainele și să gătească pentru familie. Vlad a dus gunoiul fără să-i spun eu. Radu a venit într-o zi cu un desen: „Te iubesc, mamaie!”

Nu a fost ușor. Am plâns mult și m-am simțit vinovată că pun limite. Dar am învățat că respectul nu vine dacă nu-l ceri. Că dragostea nu trebuie confundată cu sacrificiul fără margini.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „destul”. Oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Oare câte mame și bunici se pierd pe ele însele din dorința de a fi iubite?

Poate e timpul ca fiecare dintre noi să-și amintească: merităm respect. Și dacă nu ni-l dă nimeni, trebuie să-l cerem noi.