„Nu mai vreau să fiu doar o umbră”: Povestea mea de mamă plecată în Italia

— Mamă, tata vrea să-ți spună ceva… Vrea să-și ia rămas-bun.

Cuvintele lui Vlad, băiatul meu, au căzut ca un trăsnet într-o seară rece de noiembrie, când vorbeam pe WhatsApp. Eram în bucătăria mică din Torino, cu mâinile crăpate de la detergentul de vase și ochii roșii de oboseală. Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat telefonul pe masă și am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că colega mea de cameră, Mariana, mă privea speriată.

— Ce s-a întâmplat, Livia? m-a întrebat ea încet.

Nu i-am răspuns. În mintea mea se derulau anii ca un film prost: nunta grăbită cu Radu, la 19 ani, când abia terminasem școala postliceală de asistente. Tata voia să merg la facultate, mama plângea că mă pierdea prea devreme. Dar eu eram îndrăgostită până peste cap și visam la o familie fericită. N-am ascultat pe nimeni. Ne-am mutat într-o garsonieră din cartierul Mărăști din Cluj și am început să trăim „pe cont propriu”.

Banii nu ajungeau niciodată. Radu lucra cu ziua pe unde apuca, eu am prins un post de infirmieră la spitalul județean. Când a venit Vlad pe lume, am crezut că totul se va schimba. Dar grijile s-au adâncit. Facturile se adunau, iar certurile deveniseră ritualul nostru de seară.

— Nu mai pot, Livia! Nu vezi că ne sufocăm aici? îmi spunea Radu.

— Și ce vrei să facem? Să plecăm toți trei în străinătate?

— Măcar tu să pleci! Mama zice că în Italia se câștigă bine la bătrâni.

Așa a început totul. Mama lui Radu a venit într-o zi cu o foaie pe care scria un număr de telefon: „Sun-o pe doamna Maria din Torino. Te ajută ea.”

Am plâns toată noaptea înainte să plec. Vlad avea doar patru ani și nu înțelegea de ce îl strâng atât de tare în brațe. Radu părea ușurat. „O să fie bine”, mi-a spus sec.

Primii ani în Italia au fost un coșmar. Dormeam câte patru ore pe noapte, schimbam pampersi la bătrâni și trimiteam fiecare cent acasă. Radu nu mă suna decât când avea nevoie de bani. Vlad creștea fără mine, iar eu mă agățam de pozele lui ca de aer.

După vreo șapte ani, am început să simt că ceva nu e în regulă. Radu era tot mai distant la telefon, iar Vlad îmi povestea despre „tanti Ioana”, care venea des pe la ei.

— Cine e tanti Ioana? l-am întrebat într-o zi.

— O prietenă de-a lui tati. Gătește bun și mă duce în parc.

Am simțit un cuțit în inimă. Am încercat să-l sun pe Radu, dar nu mi-a răspuns zile întregi. Într-un final, mi-a trimis un mesaj sec: „Nu mai merge între noi. Să nu faci scandal.”

Am vrut să mă întorc acasă, dar nu aveam bani nici pentru biletul de avion. Am rămas în Italia, muncind ca o sclavă, doar ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie. Îi trimiteam cadouri și bani, dar el era tot mai rece cu mine.

Într-o vară, când Vlad avea 15 ani, am venit acasă pentru două săptămâni. L-am găsit schimbat: tuns scurt, cu privirea pierdută și cu căști în urechi.

— Ce faci, mami? l-am întrebat timid.

— Bine… a zis fără să mă privească.

Radu nu era acasă. Am aflat de la vecini că locuia deja cu Ioana într-un apartament nou. M-am simțit ca o străină în propria casă.

Într-o seară, Vlad a izbucnit:

— De ce ai plecat? De ce nu ai stat cu mine?

Am încercat să-i explic că am făcut totul pentru el, dar nu m-a ascultat. A ieșit trântind ușa.

Anii au trecut greu. M-am obișnuit cu dorul și cu singurătatea. Mariana îmi era singura familie aici. În fiecare duminică vorbeam cu Vlad pe video, dar discuțiile erau scurte și reci.

Apoi a venit acea seară de noiembrie.

— Mamă, tata vrea să-și ia rămas-bun…

Am aflat că Radu are cancer în stadiu terminal. Ioana m-a sunat plângând:

— Livia, te rog… Vrea să te vadă înainte să moară.

Am luat primul avion spre Cluj. În salonul de spital mirosea a deznădejde și a regrete nespuse. Radu era doar o umbră a bărbatului pe care l-am iubit cândva.

— Iartă-mă… a șoptit el cu greu.

Nu am putut spune nimic. Doar am plâns lângă patul lui, ținându-l de mână pentru ultima dată.

După înmormântare, Vlad m-a privit pentru prima dată cu adevărat:

— Poți să rămâi acasă?

Nu știam ce să-i răspund. Casa era goală, iar eu eram o străină printre ai mei.

Acum stau din nou în Torino și mă întreb: oare merită sacrificiul? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată că am ales pâinea în locul prezenței? Sau vom rămâne pentru totdeauna doar niște umbre în viețile lor?