Nu pot să-mi iert fiul pentru că mi-a distrus relația: Povara unei mame singure

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să aud de el! — vocea lui Rareș răsună ascuțit prin apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei. Mă uit la el, cu ochii lui negri, plini de furie și revoltă, și simt cum o gheară rece mi se strânge în piept. Nu știu dacă să-l îmbrățișez sau să țip la el.

Totul a început acum doi ani, când am aflat că soțul meu, Mihai, mă înșela. Am crezut că lumea mea se prăbușește, dar am încercat să țin familia unită pentru copii. Însă adevărul a ieșit la iveală într-o seară de iarnă, când fiica mea, Ilinca, a venit plângând acasă și mi-a spus că tata are „pe altcineva”. Rareș a auzit totul din camera lui și, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Divorțul a fost ca o explozie care ne-a aruncat pe toți în direcții diferite. Ilinca a ales să locuiască cu tatăl ei — nu am înțeles niciodată de ce, poate pentru că el îi oferea mai multă libertate sau poate pentru că nu voia să mă vadă suferind. Rareș a rămas cu mine, dar nu pentru că mă iubea mai mult, ci pentru că nu suporta să-l vadă pe Mihai cu noua lui iubită.

La început am crezut că vom fi o echipă. Dar Rareș s-a schimbat. A devenit tăcut, apoi irascibil. A început să lipsească de la școală, să se certe cu mine din orice. Într-o zi am găsit un pachet de țigări în ghiozdanul lui. L-am întrebat ce se întâmplă și mi-a aruncat în față:

— Tu ai stricat totul! Dacă nu făceai atâta scandal, poate tata nu pleca!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu? Eu eram vinovată? Eu care am îndurat ani de zile minciuni și trădări?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră. Rareș a început să mă ignore complet. Își petrecea nopțile pe telefon sau ieșea cu prietenii până târziu. Încercam să vorbesc cu el, dar mă respingea mereu:

— Lasă-mă în pace! Nu ești mama mea!

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit. Am încercat să-i explic că nu eu am destrămat familia, dar nu voia să audă. Într-o zi l-am găsit plângând în baie. Am vrut să-l iau în brațe, dar m-a împins:

— Nu vreau mila ta! Vreau doar să fie ca înainte!

Dar înainte nu mai există. Și nici eu nu mai sunt femeia care eram.

Am început să merg la psiholog, la insistențele unei colege de la serviciu. M-a ajutat să înțeleg că Rareș trece printr-o traumă și că are nevoie de timp. Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Ba chiar devenea mai rău.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre notele lui la școală, Rareș a spart o vază și a urlat:

— Dacă nu erai tu, tata era aici! Tu ai distrus tot!

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată i-am spus ce simt:

— Și tu m-ai distrus pe mine! Nu știi cât doare să te urască propriul copil!

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. Dar nu a spus nimic.

Au trecut luni de zile de atunci. Viața noastră e un șir nesfârșit de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. Îmi fac griji pentru el, dar nu mai am putere să lupt singură. Prietenii mă evită — „nu vreau să aud iar despre problemele tale”, mi-a spus într-o zi Roxana, cea mai bună prietenă a mea din liceu.

La serviciu încerc să par puternică, dar colegii mă privesc cu milă sau cu iritare când întârzii din cauza problemelor cu Rareș. Mama mă sună zilnic și îmi spune că „trebuie să fii tare pentru copii”, dar eu simt că mă prăbușesc pe dinăuntru.

Uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi rămas cu Mihai doar ca să nu-i rănesc pe copii. Dar apoi îmi amintesc serile în care plângeam singură în baie, ascunzându-mi lacrimile de ei.

Rareș a început să lipsească tot mai mult de acasă. Într-o noapte nu s-a întors deloc. Am sunat la poliție disperată. L-au găsit dimineața într-un parc, dormind pe o bancă alături de niște băieți mai mari. Când l-am adus acasă, nu mi-a spus niciun cuvânt.

— De ce faci asta? — l-am întrebat printre lacrimi.
— Pentru că nu-mi pasă! — mi-a răspuns rece.

Nu știu dacă îl urăsc sau îl iubesc mai mult ca oricând. Dar știu că nu pot să-l iert pentru că mi-a distrus ultima șansă la fericire. Înainte de divorț începusem o relație timidă cu un coleg, Vlad. Rareș l-a respins din prima clipă:

— Nu vreau alt bărbat în casa asta! Dacă îl aduci aici, plec!

Am renunțat la Vlad pentru liniștea lui Rareș. Dar liniștea n-a venit niciodată.

Acum trăim ca doi străini sub același acoperiș. Mâncăm separat, vorbim doar când e absolut necesar. Uneori îl aud noaptea plângând în camera lui și mă doare fizic neputința mea.

M-am întrebat de mii de ori: oare există iertare pentru ceea ce ne-am făcut unul altuia? Oare va veni o zi în care vom putea vorbi fără ură și reproșuri?

Poate că timpul va vindeca rănile noastre sau poate le va adânci și mai tare. Dar până atunci, trăiesc cu povara unei mame care nu-și poate ierta fiul — și nici pe ea însăși.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Cum găsești puterea să ierți când tot ce ai iubit s-a transformat în cenușă?