„Nu poți fugi de sânge” – Povestea unei familii românești sfâșiate de datorie și vinovăție

„Nu poți fugi de sânge, Rareș!” vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care clocotea pe aragazul vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța disperată de geamul aburit. În camera alăturată, Irina tușea încet, ca o pasăre rănită. Aveam douăzeci și șase de ani și simțeam că viața mea nu-mi mai aparține.

Mama murise cu trei luni în urmă, iar ultimele ei cuvinte mă urmăreau ca un blestem: „Fiule, ai grijă de sora ta bolnavă. Nu o lăsa singură.” Nu știam atunci cât de greu avea să fie. Irina avea scleroză multiplă, iar boala îi răpea încet fiecare bucurie. Tata era un om aspru, crescut la țară, obișnuit să nu-și arate sentimentele. Pentru el, datoria față de familie era sfântă. Pentru mine, era o povară care mă strivea.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea soarelui, îi pregăteam Irinei micul dejun și îi dădeam pastilele. O ajutam să se ridice din pat, să se spele, să se îmbrace. Uneori îmi zâmbea slab: „Mulțumesc, Rareș.” Alteori plângea în tăcere, cu ochii pierduți în tavan. Prietenii mei dispăruseră unul câte unul. Bianca, iubita mea din facultate, m-a sunat într-o seară:

— Rareș, nu mai pot. Nu mai ești tu. Nu mai râzi, nu mai visezi. Ești doar o umbră.

Am vrut să-i spun că nu am de ales. Că nu pot pleca. Dar am tăcut. Am lăsat-o să plece.

Tata venea acasă târziu, obosit și nervos după schimbul de la fabrică. Mânca în tăcere, apoi aprindea o țigară și se uita la știri. Uneori izbucnea:

— De ce nu cauți și tu o slujbă adevărată? Nu poți sta toată viața după Irina!

— Cine să aibă grijă de ea? Tu? răspundeam eu cu voce joasă.

— Eu am muncit toată viața! Acum e rândul tău să faci ceva!

Mereu aceeași ceartă, mereu aceeași vinovăție care mă rodea pe dinăuntru.

Într-o zi, am primit un telefon de la o firmă din București. Mă acceptaseră la un job la care visasem ani întregi – programator într-o companie mare. Salariu bun, șanse reale să scap din orașul nostru mic și prăfuit. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând respirația grea a Irinei din camera alăturată.

Dimineața am încercat să vorbesc cu tata:

— Mi-au oferit un job la București…

A ridicat privirea din ziar și m-a privit ca pe un trădător:

— Și Irina? Ce faci cu ea? O lași aici să moară?

— Poate găsim pe cineva… O asistentă…

A izbucnit:

— Nu avem bani pentru așa ceva! Și oricum, sângele apă nu se face! Sora ta are nevoie de tine!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit afară în frigul dimineții și am plâns pentru prima dată după mult timp.

Irina m-a găsit pe bancă, tremurând.

— Rareș… dacă vrei să pleci, pleacă. Nu vreau să-ți distrug viața.

— Nu pot… i-am șoptit. Nu pot să te las.

A zâmbit trist:

— Nici eu nu pot să trăiesc știind că te țin legat aici.

Au trecut anii. Jobul din București a dispărut ca un vis urât. Tata s-a îmbolnăvit și el – diabet, apoi un accident vascular cerebral care l-a lăsat paralizat pe jumătate. Am devenit îngrijitor cu normă întreagă pentru amândoi. Viața mea s-a redus la drumuri între farmacie, spital și casă. Prietenii mei aveau copii, vacanțe la mare, case noi. Eu aveam doar rutina și oboseala cronică.

Într-o seară, Irina m-a rugat să-i citesc o poezie de Nichita Stănescu. Vocea îi era slabă:

— Rareș… îți amintești când visam să mergem la mare?

Am dat din cap și am simțit cum mă sufoc din nou.

— Îmi pare rău că te-am tras după mine…

— Nu e vina ta…

Dar știam că mințeam. În adâncul sufletului meu îi purtam pică pentru tot ce pierdusem – iubirea, cariera, libertatea. Și apoi mă uram pentru asta.

Când tata a murit, am simțit doar un gol imens. Irina s-a stins la câteva luni după el. Am rămas singur într-o casă prea mare și prea tăcută.

Acum scriu aceste rânduri cu mâinile tremurânde și mă întreb: oare am făcut ce trebuia? Oare există iertare pentru cei care sacrifică totul pentru familie și totuși simt că au pierdut tot? Sau suntem condamnați să trăim cu vinovăția până la capăt?

Poate că nu poți fugi niciodată de sânge… Dar oare merită să-ți pierzi sufletul încercând să fii ceea ce alții așteaptă de la tine?