Nu sunt infirmieră: Cum am încercat să-mi recâștig viața într-o familie românească

— Nu mă întrebi niciodată ce vreau eu, Lucian! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ.

Era seara în care mi-a spus că mama lui, doamna Viorica, urma să se mute la noi. Nu era o discuție, era o decizie. Mirosea a ciorbă de perișoare și a frică. Frica mea că nu voi mai avea niciodată un colț doar al meu. Copiii dormeau, iar eu simțeam că mă sufoc între pereții apartamentului nostru de trei camere din Drumul Taberei.

— E mama, nu pot s-o las singură. E bolnavă, ai văzut și tu cum merge greu… a încercat el să mă liniștească, dar fiecare cuvânt era ca o piatră aruncată în lacul liniștii mele fragile.

Nu era prima dată când trebuia să renunț la ceva pentru familie. Dar acum simțeam că renunț la mine. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și frecat podele. M-am gândit la visurile mele de când eram studentă la Litere, la cărțile pe care nu le mai citisem de ani de zile, la prietenele pe care le pierdusem pe drum.

A doua zi, doamna Viorica a venit cu două valize și o privire critică. — Vai, dragă, ce dezordine e aici! Pe vremea mea… Și a început să dea ordine, să mute lucruri prin bucătărie, să-mi spună cum se face supa „ca la noi la Bacău”.

Lucian dispărea tot mai des la serviciu. Copiii alergau prin casă, iar eu alergam după ei și după soacră-mea, care nu voia să stea locului nici când îi era rău. Seara, când toți dormeau, plângeam în baie ca să nu mă audă nimeni.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ana, cea mai bună prietenă din facultate. — Hai la o cafea! Nu te-am văzut de un an! Am vrut să spun „da”, dar am auzit vocea doamnei Viorica din sufragerie: — Fata mea, ai uitat să-mi aduci pastilele!

M-am dus la oglindă și m-am privit. Cine sunt eu? O femeie de 38 de ani care nu mai are timp nici să viseze? O menajeră cu diplomă universitară? O noră perfectă care nu știe să spună „nu”?

Într-o seară, Lucian a venit acasă mai devreme. L-am așteptat în bucătărie cu o cană de ceai și cu inima cât un purice.

— Lucian, nu mai pot. Nu sunt infirmieră! Nu pot să am grijă de toată lumea și să mă pierd pe mine…

S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată după ani de zile.

— Dar ce vrei să facem? Mama n-are unde să se ducă…

— Să găsim o soluție împreună! Să chemăm pe cineva să ne ajute! Să nu mai fiu singură în toate!

A tăcut mult timp. Apoi a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am simțit că iar sunt invizibilă.

Zilele au trecut greu. Doamna Viorica devenea tot mai dependentă de mine. Mă suna din cameră chiar și noaptea: — Fata mea, adu-mi apă! Fata mea, ajută-mă la baie! Fata mea… Dar eu nu eram fata ei. Eram o străină care trebuia să-și sacrifice viața pentru tradiția românească: „familia e pe primul loc”.

Într-o dimineață, când copiii erau la școală și Lucian la serviciu, am ieșit pe balcon și am început să scriu într-un caiet vechi. Am scris tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fugi undeva departe. Am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Seara aceea a fost diferită. Lucian s-a întors acasă cu o broșură: „Servicii de îngrijire la domiciliu”.

— Am vorbit cu sora mea. Zice că putem plăti pe cineva două zile pe săptămână. Poate te ajută…

Nu era mult, dar era un început. Am simțit că cineva mă vede din nou.

În următoarele luni, am început să-mi recuperez puțin câte puțin viața. Mergeam la cafea cu Ana o dată pe lună. Citeam câteva pagini dintr-o carte înainte de culcare. Învățam să spun „nu” fără vinovăție.

Dar familia nu înțelegea mereu. — Cum adică nu vii la Paște la Bacău? — mă certa soacra. — Cum adică nu faci tu sarmalele?

Uneori mă simțeam egoistă. Alteori mă simțeam liberă.

Într-o seară, i-am spus Anei:
— Oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru familie ca să fim considerate „bune”? Și cine are grijă de noi?

Poate că nu am găsit încă răspunsul. Dar știu că merit să fiu văzută și auzită.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult v-ați sacrifica pentru familie?