Nu sunt îngrijitoarea nimănui: Lupta mea pentru propria viață

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Soțul meu, Sorin, stătea la masă cu privirea pierdută în ecranul telefonului, de parcă nu ar fi auzit nimic. Dar știam că mă aude. Știa și el că nu mai sunt eu de mult timp.

Totul a început într-o zi de iarnă, când mama lui Sorin, doamna Maria, a căzut în baie și și-a fracturat șoldul. Avea nevoie de cineva care să stea cu ea, să o ajute să se ridice, să îi dea medicamentele, să îi facă mâncare. Sorin a venit acasă cu o hotărâre deja luată: „Trebuie să renunți la serviciu, Alina. Mama nu se poate descurca singură, iar eu nu pot lipsi de la muncă.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Eu? Să renunț la tot ce am construit, la munca mea de la bibliotecă, la colegii mei, la micile mele bucurii? Am încercat să protestez, să-i spun că nu e corect, că poate ar trebui să găsim o soluție împreună, să angajăm pe cineva. Dar Sorin a ridicat din umeri: „Nu avem bani pentru așa ceva. Și oricum, cine să aibă grijă de mama mai bine decât tine?”

În zilele următoare, presiunea a crescut. Sora lui Sorin, Camelia, a venit special de la Pitești să-mi spună, cu un ton blând dar ferm, că „așa se face în familie”. Că „e datoria mea de noră”. Că „și ea ar face la fel dacă ar putea, dar are copii mici și serviciu”. M-am simțit prinsă într-o capcană. Orice aș fi spus, tot eu eram cea egoistă.

Am început să mă trezesc dimineața cu un nod în gât. Mergeam la Maria acasă, îi făceam ceaiul, îi schimbam pansamentele, îi ascultam văicărelile și reproșurile. „Nu faci ca mama mea, Alina. Ea știa să gătească adevărat, nu ca tine.” Sau: „Sorin era mai fericit înainte să te ia de nevastă.” Zilele se scurgeau una după alta, toate la fel, toate grele. Seara, când mă întorceam acasă, nu mai aveam putere nici să vorbesc cu fiica mea, Ilinca, care mă privea cu ochii mari și triști.

Într-o zi, la bibliotecă, colega mea, Mirela, m-a tras deoparte. „Alina, nu mai ești tu. Ai slăbit, ai cearcăne, nu mai zâmbești. Ce se întâmplă?” Am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt. Eram doar „nora care are grijă de soacră”. Nu mai eram Alina, femeia care iubea cărțile, care visa să scrie o poveste pentru copii, care râdea cu prietenele la o cafea.

Acasă, Sorin nu vedea nimic. Sau nu voia să vadă. „Toată lumea trece prin asta, Alina. Nu ești nici prima, nici ultima. Fii recunoscătoare că ai familie.” Dar eu nu mai puteam. Într-o seară, după ce am stat trei ore să o conving pe Maria să-și ia medicamentele, am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, am privit cerul și am urlat în gând: „De ce eu? De ce trebuie să-mi sacrific viața pentru cineva care nici măcar nu mă place?”

Într-o duminică, la masa de prânz, Camelia a venit cu familia. Toți vorbeau despre cât de greu e pentru Maria, cât de mult suferă săraca, cât de norocoasă e că are o noră ca mine. Dar nimeni nu m-a întrebat cum mă simt eu. Nimeni nu a văzut că mâinile îmi tremurau, că abia mă țineam pe picioare. Când am încercat să spun că mi-e greu, Camelia a dat ochii peste cap: „Alina, nu dramatiza. Toți avem probleme.”

În acea noapte, nu am dormit deloc. M-am uitat la Ilinca, care dormea liniștită, și m-am întrebat ce exemplu îi dau. Că trebuie să te sacrifici mereu pentru alții? Că nu contează ce simți, important e să nu deranjezi pe nimeni? Am știut atunci că trebuie să fac ceva, chiar dacă toată lumea va fi împotriva mea.

A doua zi, am strâns curajul și am vorbit cu Sorin. „Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu îngrijitoarea nimănui. Vreau să fiu din nou eu. Vreau să mă întorc la muncă, să am timp pentru Ilinca, să trăiesc.” Sorin a tăcut mult timp. Apoi a spus, cu voce joasă: „Și ce facem cu mama?”

„Găsim o soluție împreună. Poate vorbim cu asistența socială, poate găsim o femeie care să vină câteva ore pe zi. Dar eu nu mai pot. Dacă mă pierd pe mine, nu mai sunt bună pentru nimeni.”

A urmat o perioadă grea. Camelia m-a sunat să-mi spună că sunt egoistă, că nu mă gândesc la familie. Maria a plâns, a spus că nu mai vrea să trăiască dacă nu are pe cineva lângă ea. Dar eu am rezistat. Am mers la bibliotecă, am început să scriu din nou, am ieșit cu Ilinca în parc. Încet-încet, am simțit că revin la viață.

Nu a fost ușor. Încă mă simt vinovată uneori. Încă mă doare când aud vorbe grele. Dar știu că am făcut ce trebuia. Pentru mine, pentru Ilinca, pentru toți cei care cred că trebuie să se sacrifice mereu pentru alții.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că nu au voie să spună „nu”? Câte dintre noi uităm cine suntem, doar ca să nu supărăm pe nimeni? Oare nu merităm și noi să fim văzute, să fim ascultate, să fim… noi înșine?