Nu sunt nici bonă, nici menajeră: ziua în care i-am spus fiicei mele că am și eu viața mea

— Mamă, nu poți să mai stai și azi cu Vlad? Am o ședință importantă și nu am cu cine să-l las!
Vocea Norei răsuna din bucătărie, tăioasă și nerăbdătoare, în timp ce eu adunam pentru a treia oară în ziua aceea cuburile colorate împrăștiate prin sufragerie. M-am oprit, cu mâinile tremurânde, și am privit pe geam la ploaia măruntă care bătea în sticlă. Simțeam cum mi se strânge inima. De când s-a născut Vlad, viața mea s-a transformat într-un carusel de compromisuri și renunțări. Nu mai aveam timp pentru mine, pentru prietenele mele, pentru cărțile pe care le iubeam sau pentru plimbările lungi prin parc. Totul era despre Vlad. Și despre Nora.

— Nora, nu pot azi. Am programare la medic și apoi voiam să mă văd cu Mariana la o cafea.
— Serios, mamă? Nu poți să amâni? Mereu găsești scuze!
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Mereu găsești scuze… Cuvintele ei au tăiat adânc, ca o lamă rece. Am inspirat adânc și am încercat să-mi păstrez calmul.

— Nu sunt scuze, Nora. Chiar am nevoie de puțin timp pentru mine.
Ea a oftat teatral și a trântit ușa frigiderului.

— Nu înțeleg de ce te plângi atât. Toate bunicile stau cu nepoții lor! Tu ai stat acasă toată viața, ce mare lucru să mai ai grijă de Vlad câteva ore?

M-am uitat la ea, la chipul ei obosit, la cearcănele adânci sub ochi. Știam că îi este greu, că jobul o stoarce de energie, că soțul ei, Radu, e mai mult absent decât prezent. Dar oare de ce trebuia să port eu povara tuturor?

Mi-am amintit de mama mea, cum mă certa când eram mică dacă nu făceam totul perfect. Cum îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să se sacrifice pentru familie.” Am crescut cu ideea asta ca pe o povară invizibilă, dar grea ca plumbul. Și uite-mă acum, repetând același scenariu.

— Nora, ascultă-mă puțin. Știu că îți este greu. Dar și eu am nevoie de viața mea. Nu pot fi mereu la dispoziția voastră.
Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Deci mă lași baltă? Asta faci?
— Nu te las baltă. Dar trebuie să înțelegi că nu mai am 30 de ani. Am dreptul la timp pentru mine.

A izbucnit în lacrimi și a fugit în dormitor, trântind ușa după ea. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și eliberată. Pentru prima dată după mult timp, spusesem ce simțeam cu adevărat.

Seara târziu, când Vlad dormea deja, Nora a venit lângă mine cu ochii roșii.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar nu știu cum să fac față la toate…
Am luat-o de mână.

— Știu că îți este greu. Dar nu pot să port totul pe umeri. Dacă nu am grijă de mine, nu pot avea grijă nici de voi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ar trebui să vorbesc cu Radu… Să-și ia și el din responsabilități.

Am zâmbit amar.

— Poate ar trebui să învățăm cu toții să cerem ajutor fără să ne simțim vinovați.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a plutit ca un nor greu prin casă. Nora era mai tăcută, iar eu încercam să-mi văd de programările mele fără să mă simt vinovată. Mariana m-a întrebat la cafea:

— Tu când ai avut ultima dată grijă doar de tine?

N-am știut ce să-i răspund. Poate niciodată.

Într-o seară, când Vlad s-a îmbolnăvit ușor și Nora m-a sunat panicată de la serviciu, am simțit din nou acea presiune familiară pe umeri.

— Mamă, te rog… doar azi!
Am oftat și am acceptat. Dar i-am spus clar:

— Azi pot. Dar mâine am nevoie de ziua mea liberă.

A fost prima dată când Nora nu a protestat.

Încet-încet, lucrurile s-au schimbat între noi. Nu radical, dar suficient cât să simt că nu mai sunt invizibilă în propria mea viață. Am început să merg la cursuri de pictură, să ies mai des cu prietenele mele și chiar să planific o excursie la munte singură.

Uneori mă uit la Nora și mă doare să văd cât de greu îi este să accepte că mama ei nu e doar un sprijin necondiționat, ci și o femeie cu vise și nevoi proprii. Alteori mă simt vinovată că nu pot fi totul pentru ea și pentru Vlad.

Dar apoi îmi amintesc: dacă nu-mi respect eu limitele, nimeni altcineva nu o va face.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte mame devin invizibile sub povara așteptărilor celor dragi?

Poate e timpul să vorbim deschis despre asta.