Nu uita portofelul, mamă: Povestea unei familii, a banilor și a singurătății

— Mamă, ai să-mi dai și mie ceva bani până la salariu? Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, plină de mirosul de ciorbă de legume și așteptări neîmplinite. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită. Era a treia oară luna asta când fiul meu cel mare venea la mine cu aceeași rugăminte, iar eu nu știam dacă să mă bucur că-l văd sau să mă întristez că motivul vizitei era mereu același.

Am crescut trei copii singură, după ce Nicolae, soțul meu, s-a stins devreme, răpus de boală. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au amorțit degetele și am pus deoparte fiecare leu pentru ei: Radu, Mihaela și Cătălin. Le-am dat tot ce-am avut mai bun, iar acum, la 72 de ani, mă simt ca o umbră în propria casă.

— Mamă, ai auzit ce te-am întrebat? insistă Radu, răscolind cu piciorul covorul vechi.

— Da, dragul meu… Am să-ți dau. Dar nu vrei să stai puțin la masă? Am făcut supa ta preferată.

— Nu pot, mă grăbesc. Am treabă la birou. Poate altădată.

Asta era mereu povestea. Vizite scurte, ochi grăbiți, mâini întinse. Mihaela nu mai venea decât la sărbători, cu soțul ei mereu nemulțumit și copiii care nu mă recunoșteau decât ca pe „buni cu portofelul”. Cătălin locuia în alt oraș și mă suna doar când avea nevoie de acte sau garanții pentru credite.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele din grădină se adunau în grămezi arămii, am primit un telefon de la Mihaela. Vocea ei era tăioasă:

— Mamă, ai putea să ne împrumuți niște bani? Avem nevoie pentru reparația mașinii. Promit că-ți dau înapoi luna viitoare.

Am oftat adânc. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și întreținere. Dar cum să spun „nu” propriului copil?

— O să vă dau, Mihaela. Veniți mâine să-i luați?

— Trimite-i prin transfer bancar, nu avem timp să trecem pe la tine.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nici măcar nu mai meritam o vizită? Nici măcar un zâmbet sau o îmbrățișare?

În acea seară am stat pe marginea patului, cu portofelul în mână și lacrimile curgând pe obraji. M-am întrebat unde am greșit. De ce dragostea pe care am pus-o în fiecare borcan de dulceață, în fiecare haină cusută la mașina veche, nu mai valora nimic?

Într-o duminică, am decis să nu mai răspund la telefon. Să văd dacă cineva vine să mă caute fără să aștepte ceva material. Au trecut două săptămâni fără niciun semn. Doar vecina Ileana a bătut la ușă cu o prăjitură caldă și un zâmbet sincer.

— Ce faci, Eleno? Nu te-am mai văzut pe afară.

— Sunt bine, Ileano… Doar puțin obosită.

— Să știi că bătrânețea e grea când copiii uită de tine. Dar noi ne avem una pe alta.

Am zâmbit amar. Avea dreptate. Într-o lume în care familia mea se destrămase în tăcere și indiferență, singura alinare venea de la o vecină care nu-mi cerea nimic.

În Ajunul Crăciunului am primit un mesaj de la Cătălin: „Sper că ești bine. Nu putem veni anul ăsta. Trimitem un pachet prin curier.”

Am deschis cutia: o eșarfă ieftină și o felicitare fără niciun cuvânt scris de mână. Am plâns ca un copil părăsit.

În noaptea aceea am visat că eram din nou tânără, cu copiii mici alergând prin grădină. M-am trezit cu inima grea și am decis să scriu o scrisoare fiecăruia:

„Dragii mei,
Nu vă judec pentru că viața v-a dus departe de mine. Dar mi-aș dori să vă am aproape nu pentru bani sau ajutor material, ci pentru o vorbă bună, o mângâiere sau un zâmbet sincer. Voi sunteți tot ce am avut mai scump și tot ce mi-a mai rămas e dorul de voi.”

Am pus scrisorile în plicuri și le-am lăsat pe masă. Poate într-o zi vor veni să le citească.

Acum stau la fereastră și privesc grădina pustie. Mă întreb dacă dragostea de mamă se măsoară în bani sau în amintiri. Dacă bătrânețea e pedeapsa pentru prea mult sacrificiu sau doar o lecție amară despre singurătate.

Oare câți dintre noi trăim aceeași poveste? Câți părinți sunt uitați după ce au dat totul? Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată…