„Nu vreau să fiu păpușa voastră!”

— Oana, nu mai suport să văd dezordine în camera asta! Ai 18 ani, comportă-te ca o domnișoară, nu ca un copil!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în capul meu, în timp ce ea trântea ușa cu putere. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cuvintele ei răsucindu-se ca niște cuțite în suflet: „Bucură-te că ai tot ce-ți trebuie! Alții n-au nici jumătate din ce ai tu!”

Nu știu când am început să simt că nu mai aparțin acestei case. Poate când tata mi-a ales liceul, fără să mă întrebe ce-mi doresc. Poate când mama mi-a interzis să merg la petrecerea de majorat a Anei, pentru că „nu e de nasul nostru”. Sau poate când am realizat că fiecare decizie importantă din viața mea era luată de altcineva.

— Oana, nu te mai văita! Ești răsfățată și nerecunoscătoare! — a strigat tata într-o seară, când am încercat să-i spun că vreau să dau la Arte, nu la Drept.

— Dar nu vreau să fiu avocat! Nu-mi place! — am izbucnit eu, cu voce tremurândă.

— Nu contează ce vrei tu! Noi știm ce e mai bine pentru tine. O să ne mulțumești mai târziu!

Așa arăta fiecare discuție despre viitorul meu. Fiecare vis pe care-l aveam era tăiat din rădăcină, ca o buruiană nedorită. Prietenele mele mă invidiau pentru hainele scumpe, pentru vacanțele la munte și pentru telefonul nou. Dar niciuna nu știa cât de mult aș fi dat să pot schimba toate astea pe o oră de libertate.

Singura care m-a văzut cu adevărat a fost Irina, colega mea de bancă. Într-o zi, după ce m-a găsit plângând în baie, mi-a spus:

— Nu-ți invidiez viața, Oana. Cu părinți ca ai tăi, nici nu știu cum reziști. Eu mă cert cu ai mei, dar măcar mă lasă să aleg.

Am simțit atunci că cineva mă înțelege. Dar acasă nu puteam vorbi despre asta. Orice încercare de dialog se transforma într-o ceartă monstruoasă.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea liniștit, mama a intrat în camera mea fără să bată la ușă.

— Ai făcut curat? Ai terminat temele? Ai vorbit cu doamna profesoară despre olimpiadă?

— Mamă, vreau să vorbim…

— Nu acum! Am treabă! Și vezi că mâine mergem la bunici. Să nu faci vreo figură!

Am rămas cu vorbele nerostite în gât. M-am uitat la peretele plin cu diplome și medalii — toate obținute pentru ei, nu pentru mine. M-am întrebat dacă mă vor iubi vreodată pentru cine sunt eu cu adevărat sau doar pentru imaginea perfectă pe care și-au construit-o despre mine.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de primăvară, când am primit scrisoarea de admitere la Facultatea de Arte din Cluj. O ascunsesem sub pernă, dar mama a găsit-o.

— Ce-i asta? Ai dat la Arte fără să ne spui? Cum ai putut? — a țipat ea, fața roșie de furie.

— Pentru că nu mă ascultați niciodată! Pentru că nu mă lăsați să fiu eu! — am urlat și eu, pentru prima dată cu adevărat.

Tata a venit val-vârtej din sufragerie:

— În casa asta faci ce spunem noi! Dacă vrei să pleci, pleacă! Dar fără niciun ajutor de la noi!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am fugit în camera mea și am plâns până dimineața. M-am gândit la toate sacrificiile lor, la cât au muncit pentru mine. Dar m-am gândit și la mine: oare nu merit și eu o șansă la fericire?

A doua zi am plecat la Irina. Am stat pe banca din parc și i-am povestit totul.

— Oana, trebuie să alegi: ori trăiești viața lor, ori pe a ta. Știu că doare, dar dacă nu faci pasul acum, o să regreți toată viața.

Am decis atunci că vreau să încerc. Mi-am făcut bagajul pe furiș și am lăsat un bilet pe masă: „Nu vreau să fiu păpușa voastră. Vreau să fiu eu.”

Au trecut luni de atunci. Viața la Cluj nu e ușoară — chiria e scumpă, banii sunt puțini, iar uneori mă simt singură până la disperare. Dar pentru prima dată simt că respir cu adevărat. Pictez nopțile târziu și mă bucur de fiecare culoare pe care o pun pe pânză.

Părinții mei nu mi-au vorbit mult timp. Mama mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită acum.” Tata n-a spus nimic.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva i-am rănit prea tare. Dar apoi îmi amintesc cât de sufocată eram și cât de mult îmi doream să trăiesc după regulile mele.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i dezamăgim? Cât valorează libertatea atunci când prețul ei e dragostea celor dragi?