„Nu vrem să-l vedem pe nepotul nostru” – Povestea unui tată care încă nu poate vorbi fără lacrimi despre fiul său

— Nu vrem să-l vedem pe nepotul nostru weekendul acesta. Nici weekendul viitor. De fapt, nu mai insista, Mihai.

Vocea mamei mele răsuna rece în telefon, ca un ecou al unei ierni care nu se mai sfârșește. Am rămas cu receptorul la ureche, cu Rareș în brațe, simțind cum mi se strânge inima. Rareș avea doar patru ani atunci, iar ochii lui mari și curioși mă priveau întrebător. Nu înțelegea de ce bunicii nu-l mai voiau. Nici eu nu înțelegeam.

Totul a început cu câteva luni înainte, când am decis să divorțez de Irina. Nu a fost o decizie ușoară, dar certurile noastre deveniseră insuportabile, iar Rareș suferea. Am crezut că părinții mei mă vor sprijini, că vor înțelege că uneori dragostea nu e de ajuns pentru a ține o familie unită. Dar pentru ei, divorțul era o rușine, o pată pe obrazul familiei. Tata nici nu a vrut să audă explicații.

— Ai distrus tot ce am construit! Ce exemplu îi dai copilului? Ce-o să spună lumea?

Am încercat să le explic că lumea lui Rareș e mai importantă decât gura satului sau aparențele. Dar pentru ei, imaginea era totul. De atunci, au început să se îndepărteze. La început au venit mai rar pe la noi, apoi au început să găsească scuze să nu-l vadă pe Rareș deloc.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, am izbucnit în plâns. M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept. Îmi doream să le pot striga: „Nu eu am ales să fie așa! Nu eu am vrut să sufere Rareș!” Dar știam că nu m-ar fi ascultat.

Irina a plecat la București după divorț. Rareș a rămas cu mine la Cluj. Încercam să-i fiu și mamă, și tată, dar uneori simțeam că mă prăbușesc sub greutatea singurătății și a vinovăției. Într-o zi, Rareș m-a întrebat:

— Tati, de ce nu vine bunica la mine?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de patru ani că adulții pot fi atât de cruzi? I-am spus doar că bunica e ocupată, dar ochii lui m-au trădat.

La grădiniță, Rareș desena mereu aceeași imagine: o casă mare, cu trei etaje și multe ferestre. În fiecare fereastră era câte un chip: eu, el, Irina și bunicii. M-am uitat la desen și am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru el, familia era încă întreagă.

Într-o duminică, am încercat din nou să-i conving pe ai mei să-l vadă pe Rareș. Le-am spus că are nevoie de ei, că îi duce dorul.

— Mihai, nu vrem să ne implicăm în problemele tale! Ai ales drumul ăsta, descurcă-te!

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Dar nu e vina lui Rareș! El ce vină are?

Tata a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Poate când o să crești și o să-ți dai seama ce-ai făcut…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am uitat la Rareș cum se juca cu mașinuțele lui pe covor și mi-am promis că n-o să-l las niciodată singur.

Au trecut luni întregi fără ca părinții mei să dea vreun semn. De Crăciun le-am trimis o poză cu Rareș lângă brad. Nu mi-au răspuns. În Ajun am stat doar noi doi la masă, cu sarmale și cozonac făcute de mine după rețeta mamei. Rareș a întrebat dacă vine Moșul la bunici. I-am spus că Moșul vine oriunde e dragoste.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție.

— Domnule Popescu, Rareș e un copil sensibil. Simte lipsa familiei extinse. Poate ar fi bine să vorbiți cu cineva…

M-am simțit mic și neputincios. Am început să merg la psiholog cu Rareș. Acolo am învățat să-i spun adevărul pe înțelesul lui:

— Bunicii sunt supărați acum, dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.

Rareș m-a privit lung:

— Atunci de ce nu vin?

Nu am avut răspuns.

Viața noastră s-a transformat într-o rutină tăcută: grădiniță, serviciu, joacă în parc, povești înainte de culcare. Uneori îl vedeam pe Rareș cum se uită la alți copii care erau luați acasă de bunici și mă durea mai tare decât orice reproș al părinților mei.

Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos peste oraș, am primit un telefon de la mama:

— Mihai… poate ar trebui să vorbim.

Am simțit un nod în gât.

— Despre ce?

— Despre Rareș… Poate ar trebui să-l vedem totuși.

Am dus mâna la inimă și am simțit cum bate nebunește.

— De ce acum?

— Pentru că… mi-e dor de el.

Am dus-o pe mama la grădiniță după Rareș. S-a uitat la el ca la un străin. Rareș s-a ascuns după mine.

— Bunica? a șoptit el.

Mama a îngenuncheat lângă el și l-a strâns în brațe fără să spună nimic. Am plâns toți trei acolo, în curtea grădiniței.

Dar rana rămâne. Tata încă refuză să-l vadă pe Rareș. Încerc să-i explic băiatului meu că uneori oamenii mari nu știu cum să-și gestioneze durerea sau rușinea.

Seara, când îl adorm pe Rareș și îl privesc cum doarme liniștit, mă întreb: oare cât rău poate face o familie care nu știe să ierte? Oare chiar putem iubi pe cineva și totuși să-l respingem?