Numele pe care nu avem voie să-l uităm: Lupta pentru tradiție în familia mea

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să nu-i dați numele tatălui meu copilului vostru? Ai uitat cine suntem? Ai uitat ce a făcut tata pentru noi?

Vocea mea tremura, iar mâinile mi se strângeau pe marginea mesei din bucătărie. Vlad, fiul meu, stătea în picioare, cu ochii în pământ. Irina, nora mea, încerca să-și ascundă lacrimile. În aer plutea miros de cafea rece și de supărare veche, ca o rană care nu se mai vindecă.

— Mamă, nu e vorba că am uitat… Dar vrem ca băiatul nostru să aibă un nume al lui. Să nu simtă că trăiește în umbra cuiva, a spus Vlad încet, evitându-mi privirea.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin bucătărie. Pe perete, fotografia tatălui meu, Ion, mă privea cu ochii lui blânzi și severi. Îmi aminteam cum mă lua de mână când eram mică și îmi spunea: „Numele nostru e tot ce avem. Să nu-l uiți niciodată.”

— Nu e vorba doar de un nume! E vorba de rădăcini, de cine suntem! Dacă nu păstrăm nimic din trecut, ce ne mai leagă?

Irina a oftat adânc. — Înțeleg cât de mult contează pentru tine, dar și pentru noi contează ca fiul nostru să fie liber să-și croiască propriul drum. Nu vrem să-l împovărăm cu așteptări pe care poate nu le va înțelege niciodată.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la toate serile când tata venea obosit de la fabrică și îmi povestea despre copilăria lui la țară, despre cum bunicul meu a murit pe front și cum el a rămas singur să-și crească frații. Numele Ion era mai mult decât un cuvânt — era o poveste de supraviețuire, de sacrificiu.

— Dar dacă nu-i dăm numele lui tata, cine o să-și mai amintească de el peste ani? Cine o să mai știe prin ce am trecut?

Vlad s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr. — Mamă, o să-i povestim despre bunicul Ion. O să-i arătăm poze, o să-i spunem povești. Dar vrem ca el să fie David. Așa simțim noi.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, ca și cum toată munca mea de a ține familia unită s-a risipit într-o clipă. M-am gândit la vecinii noștri din sat, la cum fiecare familie avea un Ion sau un Gheorghe sau un Vasile — nume care se repetau ca niște ecouri ale trecutului.

Seara aceea a fost începutul unei tăceri apăsătoare între noi. Zilele treceau greu. Îi vedeam pe Vlad și Irina venind cu copilul în vizită, dar nu mă puteam bucura pe deplin de nepotul meu. Îl priveam cum doarme în pătuțul vechi al lui Vlad și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

Într-o zi, sora mea, Mariana, m-a sunat.

— Ce faci, Sorina? Am auzit că ai necazuri cu Vlad…

— Nu vrea să-i dea numele lui tata copilului… Parcă nu mai are rost nimic.

Mariana a tăcut o clipă. — Știi că nici eu nu i-am dat numele mamei fetei mele. Și totuși, îi povestesc mereu despre ea. Poate că nu numele contează cel mai mult…

Am simțit un nod în gât. Poate că Mariana avea dreptate. Dar cum să renunț la tot ce am crezut o viață?

Într-o duminică, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă… știu că te doare. Dar te rog să nu ne pierdem din cauza asta. David are nevoie de tine. Și noi avem nevoie de tine.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut aceeași tristețe pe care o simțeam și eu. Am oftat adânc.

— Poate că am fost prea aspră… Poate că am uitat că fiecare generație are dreptul la propriile alegeri. Dar mi-e teamă că dacă lăsăm totul în urmă, o să ne pierdem identitatea.

Vlad a zâmbit trist.

— Identitatea nu stă doar într-un nume, mamă. Stă în ce ne înveți tu despre familie, despre iubire, despre trecut.

Am început să plâng din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel — mai ușoare, ca o ploaie caldă după secetă.

În acea seară am luat albumul cu poze vechi și l-am pus pe masă când au venit toți la cină. Am început să le povestesc lui David și Irinei despre bunicul Ion: cum mergea desculț la școală iarna, cum a salvat un copil din râu, cum a construit casa noastră cu mâinile lui.

David s-a uitat la mine cu ochii mari și curioși.

— Buni, când o să fiu mare pot să merg și eu la pescuit ca bunicul Ion?

Am zâmbit printre lacrimi.

Poate că numele nu e totul. Poate că povestea contează mai mult decât literele din buletin.

Dar încă mă întreb: dacă renunțăm la tradiții pentru libertatea alegerii personale, ce riscăm să pierdem? Și cât din cine suntem rămâne cu adevărat al nostru?