Nunta ascunsă a fiului meu: Poveste despre iubire, trădare și iertare

— Cum adică „s-a căsătorit”? Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji, iar mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din bucătărie. Maria, soția mea, se uita la mine cu ochii înlăcrimați, ținând în mână o poză primită pe WhatsApp de la sora ei din Cluj. În fotografie, Radu, băiatul nostru, zâmbea larg lângă o fată pe care abia o văzusem de două ori, îmbrăcați amândoi în haine de mire și mireasă.

— Ion, te rog, nu te enerva… Nu știam nici eu! a șoptit Maria, încercând să mă liniștească. Dar nu mai era nimic de făcut. Simțeam cum tot ce am construit în 25 de ani de când îl crescusem pe Radu se prăbușea peste mine. Cum să nu ne spună? Cum să facă așa ceva?

Am ieșit pe balcon, cu țigara tremurând între degete. În minte îmi răsunau toate certurile din ultimul an: despre facultate, despre jobul lui la o firmă de IT din București, despre fata aceea, Irina, care nu-mi plăcuse niciodată. „Nu e pentru tine”, îi spusesem. „Nu are rădăcini, nu știe ce înseamnă familia.” Dar el nu mă ascultase niciodată cu adevărat.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. L-am sunat pe Radu de zeci de ori. Nu a răspuns. A doua zi, mi-a trimis un mesaj sec: „Tată, am vrut să-ți spun, dar știam că nu vei fi de acord. Am nevoie să mă lași să fiu fericit.”

Am simțit că mă sufoc. Maria plângea în fiecare seară. Sora mea mă certa: „Ion, lasă-l să-și trăiască viața!” Dar eu nu puteam. Mândria mea era rănită. Cum să mă duc la vecini și să le spun că băiatul meu s-a însurat fără să mă întrebe? Ce fel de tată eram eu?

Au trecut săptămâni fără să vorbim. Maria încerca să-l sune pe Radu, dar el răspundea rar și scurt. Într-o zi, am găsit-o pe Maria plângând în baie. „Nu mai pot, Ion… Mi-e dor de el. Ce-am greșit?”

M-am dus la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau ce am, dar nu puteam spune nimic. Seara, beam singur în bucătărie și mă uitam la pozele vechi cu Radu copil: la serbarea de la grădiniță, la prima lui bicicletă, la excursia la mare. Unde greșisem? De ce nu mai eram parte din viața lui?

Într-o duminică, Maria a primit un mesaj: „Mamă, pot veni mâine pe la voi?” Am simțit un nod în gât. Toată noaptea n-am dormit. M-am gândit la ce-i voi spune: că m-a dezamăgit, că nu-l mai recunosc, că mi-a distrus inima.

A doua zi, la ora prânzului, Radu a intrat pe ușă cu Irina de mână. Era palid și avea ochii roșii. Maria l-a îmbrățișat imediat și a început să plângă. Eu am rămas în picioare, cu brațele încrucișate.

— Tată… știu că te-am rănit. Dar n-am putut altfel. N-ai vrut niciodată să o cunoști cu adevărat pe Irina. Mereu ai judecat-o după familie, după trecutul ei… Dar eu o iubesc.

Irina s-a uitat timid la mine:

— Domnule Ion… Știu că nu vă place de mine. Dar vă rog… dați-mi o șansă.

Am simțit cum furia se amestecă cu rușinea și cu dorul. Am vrut să țip, dar nu am putut. În loc de asta am spus:

— De ce nu ne-ai spus? De ce ai ales să ne rănești așa?

Radu a oftat:

— Pentru că mereu ai vrut să fie ca tine… Dar eu sunt altfel.

A urmat o tăcere apăsătoare. Maria încerca să detensioneze atmosfera:

— Haideți să stăm la masă… Am făcut sarmale.

Am mâncat în liniște. Irina încerca să ajute la bucătărie, dar eu o refuzam politicos. Simțeam că orice gest al ei mă irită. După masă, Radu a spus:

— Tată… Vreau să știi că nu te-am uitat. Dar am nevoie să mă accepți așa cum sunt.

Am izbucnit:

— Și eu? Eu nu contez? Tot ce-am făcut pentru tine?

Radu s-a ridicat brusc:

— Ba da! Dar nu pot trăi doar ca să-ți fac pe plac!

Au plecat devreme. Maria a plâns iar toată noaptea.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou normal. Încet-încet, am început să o cunosc pe Irina altfel: am aflat că are grijă de mama ei bolnavă, că muncește două joburi ca să-și ajute familia. Am văzut cât îl iubește pe Radu și cât de fericit e el lângă ea.

Într-o zi, l-am sunat eu primul:

— Radu… Îmi pare rău că am fost atât de încăpățânat. Poate n-am știut să fiu tată bun mereu… Dar vreau să încerc.

A venit acasă cu Irina și am stat toți patru la masă ca o familie adevărată pentru prima dată după mult timp.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte familii se destramă din cauza orgoliului? Cât de greu e să ierți și să accepți că cei dragi au dreptul la fericirea lor? Poate ar trebui să ne ascultăm mai mult copiii și mai puțin mândria… Ce credeți voi?