Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame vitrege

— Nu, nu vreau să vii la nuntă, Mirela. Vocea Anei răsuna în telefon, tăioasă, ca o lamă rece. Am simțit cum mi se taie respirația, cum tot ce am construit în ultimii cincisprezece ani se prăbușește peste mine. Am crescut-o de la șase ani, i-am șters lacrimile, i-am făcut temele, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră. Și acum, la cel mai important moment din viața ei, nu eram dorită.

M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul încă în mână, incapabilă să procesez ce tocmai auzisem. „De ce, Ana? Ce-am făcut să merit asta?” am întrebat cu o voce stinsă, aproape șoptită. Dincolo de tăcerea grea, am auzit doar un oftat. „Nu e vorba despre tine… E complicat. Mama vrea să fie liniște la nuntă. Și tata… el nu vrea scandal.”

M-am simțit ca un intrus în propria mea familie. Când am intrat în viața lui Sorin, tatăl Anei, eram tânără și plină de speranță. Fosta lui soție, Gabriela, plecase cu un alt bărbat în Italia și părea că nu se mai întoarce niciodată. Ana era mică, speriată și confuză. Îmi amintesc prima noapte când a plâns în brațele mele: „Mami nu mai vine?” Atunci i-am promis că voi fi acolo pentru ea mereu.

Anii au trecut cu greu. Gabriela suna rar, trimitea cadouri scumpe de Crăciun și Paște, dar nu era prezentă la serbări sau la zilele de naștere. Eu eram cea care îi făcea coada împletită dimineața, care îi asculta visele și fricile. Dar mereu simțeam că nu sunt destul. Când Ana a crescut și a început liceul, a devenit tot mai distantă. Vorbea cu Gabriela pe ascuns, iar eu simțeam că pierd teren.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Sorin despre bani — pentru că el trimitea lunar o parte din salariu Gabrielei „pentru Ana” — am izbucnit: „De ce trebuie să plătim mereu pentru greșelile altora? Eu ce sunt aici? Doar bonă?” Sorin a tăcut mult timp înainte să spună: „E mama ei. Nu pot să-i iau asta.”

Am încercat să nu las resentimentele să mă schimbe. Am continuat să fiu acolo pentru Ana, chiar dacă ea mă privea tot mai des ca pe o străină. Când a venit cu primul băiat acasă, mi-a spus: „Nu-i spune nimic despre Gabriela. El știe că mama e în Italia.” M-a durut să fiu ascunsă ca o rușine.

Acum, la 23 de ani, Ana se mărita cu Vlad — un băiat liniștit dintr-o familie bună din Ploiești. Am aflat de nuntă de la vecina noastră, doamna Stanciu: „Vai, Mirela, ce rochie frumoasă avea Ana în poză! Să-i trimiți ceva frumos!” Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam nimic despre rochie, despre nuntă, despre invitați.

În seara aceea l-am confruntat pe Sorin:
— De ce nu mi-ai spus?
— N-am vrut să te rănesc… Ana a zis că e mai bine așa. Gabriela vine special din Italia și…
— Și eu ce sunt? Mobilier?
Sorin a oftat și a ieșit din cameră fără să răspundă.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la toate momentele când am pus nevoile Anei înaintea dorințelor mele: excursia la mare pe care am anulat-o ca să-i cumpăr pianul dorit; serile când am stat trează lângă ea când avea coșmaruri; zilele când i-am apărat spatele la școală când colegii râdeau de ea că „are două mame”.

În ziua nunții am stat singură acasă. Am privit pozele postate de rude pe Facebook: Ana zâmbea larg lângă Gabriela și Sorin, iar eu nu existam nicăieri. Nici măcar o mențiune, niciun gând.

După câteva zile, Ana a venit să-și ia niște lucruri rămase în camera ei.
— Mirela…
— Da?
— Îmi pare rău că te-am rănit.
— Atât?
— Nu știu cum să gestionez totul… Mama s-a simțit mereu vinovată că a plecat. Acum vrea să recupereze timpul pierdut.
— Și eu? Eu ce fac cu timpul meu?
Ana a lăsat capul în jos.
— Poate… poate într-o zi vei înțelege.

A plecat fără să mă îmbrățișeze. Am rămas privind ușa închisă și m-am întrebat dacă dragostea necondiționată chiar există sau dacă suntem doar niște pioni în jocurile altora.

Acum stau singură în camera ei goală și mă întreb: oare sacrificiile pe care le facem pentru copiii altora pot fi vreodată recunoscute? Sau suntem condamnați să fim mereu „ceilalți”? Voi ce credeți — merită iubirea necondiționată să fie oferită chiar și atunci când doare?