O lună după naștere: când tăcerea devine zid

— Irina, ai mâncat azi? întreb, încercând să-mi ascund vocea tremurată în timp ce-mi desfac pantofii la ușă.

Nu primesc niciun răspuns. O găsesc în sufragerie, cu fetița la sân, privind în gol spre televizorul stins. Camera miroase a lapte și a oboseală. Pe masă, vase nespălate, iar pe jos, scutece mototolite. Nu era deloc imaginea de familie fericită pe care mi-o imaginam când am aflat că vom avea un copil.

— Irina? insist, mai încet.

Ea clipește încet, ca și cum abia acum m-ar vedea. Nu spune nimic. Mă apropii și îi ating ușor umărul. Tresare.

— Vlad, lasă-mă… Nu pot acum, șoptește ea, cu vocea stinsă.

Mă retrag, simțindu-mă inutil. Mă duc în bucătărie și deschid frigiderul. E aproape gol. Scot niște ouă și le prăjesc mecanic. Aud fetița plângând și inima mi se strânge. Mă gândesc la cum era Irina înainte: mereu zâmbitoare, energică, cu glume la orice pas. Acum pare o umbră.

Seara, încerc să vorbesc cu ea. O găsesc în dormitor, stând pe marginea patului cu privirea pierdută.

— Irina, te rog… Spune-mi ce se întâmplă. Nu mai ești tu.

— Nu știu… Nu mai pot… Nu mai simt nimic, Vlad. Sunt obosită tot timpul. Nu mă mai recunosc.

Îmi vine să urlu de neputință. Am citit pe internet despre depresia postnatală, dar nu credeam că ni se poate întâmpla nouă. Noi eram „cuplul perfect”, cel puțin așa ne vedeau toți.

A doua zi la muncă nu mă pot concentra. Șeful mă ceartă că am greșit niște facturi. Colegul meu, Radu, mă bate pe umăr:

— E greu cu un copil mic acasă, nu? Dar trece repede perioada asta…

Nu-i răspund. Nimeni nu știe ce e acasă la mine.

Seara următoare găsesc aceeași tăcere apăsătoare. Încerc să o ajut cu fetița, dar Irina mă respinge:

— Las-o la mine! Nu știi cum să o ții!

Mă simt ca un intrus în propria casă. Mă gândesc să-i sun pe ai noștri, dar știu că mama ei ar spune doar „Așa sunt femeile după naștere, îi trece”.

Într-o noapte aud plânsul fetiței și pe Irina suspinând în baie. Bate apa cu palma și șoptește printre dinți:

— Nu mai pot! Nu mai pot!

Mă apropii încet de ușă.

— Irina, te rog… Hai să mergem la un doctor. Nu e vina ta…

— Lasă-mă! Nu vreau să aud de doctori! Toată lumea crede că sunt nebună!

Mă prăbușesc lângă ușă și plâng în tăcere. A doua zi îi spun mamei mele:

— Mama, cred că Irina are nevoie de ajutor…

— Vlad, nu exagera! Toate femeile trec prin asta! Tu muncește și las-o să-și revină!

Simt că mă sufoc între două lumi: una care spune să tac și să rabd, alta care urlă în mine că trebuie să fac ceva.

Într-o duminică dimineață, Irina nu se ridică din pat deloc. Fetița plânge ore întregi. Îi fac lapte praf și încerc să o liniștesc. Îi scriu surorii Irinei, Laura:

„Vino te rog la noi. Nu știu ce să mai fac.”

Laura vine după o oră și când vede starea Irinei izbucnește în plâns:

— Vlad, trebuie să mergem cu ea la spital! Nu e normal!

Irina refuză cu încăpățânare orice ajutor. Laura încearcă să o convingă:

— Irina, te iubim! Nu ești singură! Hai să mergem împreună la un psiholog!

Irina izbucnește:

— Nimeni nu mă înțelege! Toți cred că sunt slabă! Voi nu știți cum e să nu mai vrei să te trezești dimineața!

M-am simțit mic și neputincios. Am realizat cât de puțin știm despre depresia postnatală și cât de mult ne rușinăm să vorbim despre ea.

După multe insistențe și lacrimi, Irina acceptă să meargă la un psiholog. Primele ședințe sunt grele; vine acasă epuizată și plânge mult. Dar încet-încet începe să vorbească mai mult cu mine. Într-o seară îmi spune:

— Vlad… Îmi pare rău că te-am respins. Dar nu știam cum să cer ajutorul…

O țin în brațe și plângem amândoi.

Acum au trecut trei luni de atunci. Nu e totul perfect, dar suntem împreună în lupta asta. Fetița noastră râde tot mai mult și parcă aduce lumină în casă.

M-am întrebat de multe ori: câți bărbați ca mine tac și rabd? Câte femei ca Irina suferă în taină? De ce ne e atât de rușine să cerem ajutor?

Poate dacă am vorbi mai mult despre asta, am fi mai puțin singuri… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?