O mamă între două lumi: Iertare, trădare și renaștere într-o familie românească

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să-ți lași copilul și soția pentru… pentru ea? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu fața în palme, încercând să-mi adun gândurile. Radu, fiul meu, se uita la mine cu ochii goi, parcă nici nu mă mai recunoștea.

— Mamă, nu înțelegi… Nu mai pot. Cu Irina nu mai merge. Am nevoie să fiu fericit. E viața mea!

Cuvintele lui mi-au sfâșiat inima. Îl crescusem singură după ce tatăl lui murise într-un accident de muncă la combinat. Îmi promisesem că va avea tot ce-i trebuie, că va fi un bărbat bun. Și acum… Acum îmi vedeam familia destrămată din cauza unei femei pe care nici măcar nu o cunoscusem.

După ce Radu a plecat, casa s-a umplut de tăcere. Irina venea rar pe la mine, dar când venea, ochii ei erau roșii de plâns. Încercam să o consolez, dar simțeam că orice aș spune era prea puțin. Nepoțica mea, Mara, mă întreba mereu unde e tati. Ce puteam să-i spun? Că tati a ales alt drum?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit la mine cu Mara de mână. Era udă leoarcă și tremura.

— Nu mai pot, doamnă Maria… Nu mai pot să lupt singură. M-au dat afară de la serviciu. N-am bani nici de chirie. Nu știu ce să fac…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. În acea noapte am decis că nu pot lăsa ca vina lui Radu să ne despartă. Am început să o ajut pe Irina cum am putut: cu bani, cu mâncare, cu sfaturi. Am devenit din nou o familie, chiar dacă una ciuntită.

Dar satul vorbea. Vecina de la trei, tanti Viorica, șușotea pe la colțuri:

— Uite-o pe Maria! Își ține nora în casă după ce fi-su a fugit cu alta! Rușine…

Mă durea fiecare vorbă aruncată pe la spate. Mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase. Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu sora mea, Elena.

— Maria, trebuie să-l uiți pe Radu! E bărbat mare, răspunde pentru faptele lui. Tu ai grijă de tine și de Mara!

Avea dreptate. Dar cum să-mi uit copilul? Cum să nu-l mai iubesc?

Au trecut luni grele. Radu nu dădea niciun semn. Irina a găsit un job la o patiserie din centru și încet-încet a început să-și revină. Mara mergea la grădiniță și venea acasă cu desene pentru „bunica”. Într-o zi, am găsit un desen cu trei persoane: eu, Irina și ea. Nici urmă de Radu.

Într-o seară târzie de primăvară, Radu a apărut la ușă. Era slab, neras și avea ochii roșii.

— Mamă… pot să intru?

L-am privit lung. O parte din mine voia să-l ia în brațe și să-i spună că totul va fi bine. Alta voia să-l alunge.

— Intră… dar nu știu dacă mai ai loc aici.

A stat jos la masă și a început să plângă.

— M-a lăsat… Nu mai am nimic. Am greșit… Mamă, ajută-mă!

Irina a intrat în bucătărie și s-a oprit ca lovită de trăsnet.

— Ce cauți aici? Ai venit să ne vezi cum ne descurcăm fără tine?

Radu s-a ridicat în picioare:

— Irina… îmi pare rău! Am fost prost! Vreau să mă întorc…

Irina s-a uitat la mine. Ochii ei cereau ajutor, dar și dreptate.

— Maria… ce facem?

Am simțit că toată greutatea lumii stă pe umerii mei. Să-l primesc? Să-l iert? Să-i dau o lecție?

— Radu, nu eu trebuie să te iert. Irina trebuie să decidă dacă mai vrea să fii parte din viața ei și a Marei.

Au urmat zile tensionate. Radu încerca să repare ce stricase: ducea Mara la grădiniță, făcea cumpărături, încerca să vorbească cu Irina. Dar rana era adâncă.

Într-o duminică dimineață, la cafea, Irina mi-a spus:

— Maria, nu pot uita ce a făcut… Dar nici nu vreau ca Mara să crească fără tată. O să încercăm din nou… dar dacă mai greșește o dată, e gata!

Am simțit o ușurare amară. Familia mea nu va mai fi niciodată ca înainte, dar poate avea o nouă șansă.

Astăzi suntem împreună din nou — altfel decât înainte, dar împreună. Am învățat că iertarea nu înseamnă uitare și că uneori trebuie să-ți calci pe inimă pentru cei pe care îi iubești.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România trec prin astfel de încercări? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?