Oaspetele Neinvitat la Masa de Familie

— Nu pot să cred că l-ai adus aici, Vlad! am izbucnit, vocea tremurându-mi în timp ce priveam spre ușa bucătăriei, unde tocmai intrase Cătălin, cu zâmbetul lui fals și ochii care evitau să mă întâlnească.

Ploua cu găleata afară, iar geamurile aburite ale apartamentului fratelui meu păreau să țină afară nu doar frigul, ci și orice urmă de sinceritate. Masa era întinsă frumos, cu farfurii albe și tacâmuri lustruite, iar mama tocmai scotea din cuptor friptura de porc. Ar fi trebuit să fie o seară liniștită, doar noi patru: eu, Vlad, mama și tata. Dar Vlad, ca de obicei, a simțit nevoia să complice lucrurile.

— Hai, Ana, nu începe! a spus el încet, încercând să mă tragă deoparte. Cătălin e prietenul meu și are nevoie de sprijin. Știi prin ce trece.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cătălin fusese cândva iubitul celei mai bune prietene ale mele, Irina. O făcuse să sufere atât de mult încât ea plecase din țară. Niciodată nu i-am iertat asta. Și acum, să-l văd aici, la masa noastră, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

Mama a încercat să detensioneze atmosfera:

— Haideți la masă! Să nu se răcească mâncarea.

Tata s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, dar nu a spus nimic. Știa și el povestea. Toată lumea știa. Dar nimeni nu voia să vorbească despre elefantul din cameră.

Cătălin s-a așezat stingher la capătul mesei și a început să-și toarne apă în pahar. Vlad s-a așezat lângă el, iar eu am rămas câteva secunde în picioare, ezitând dacă să mă așez sau să plec pur și simplu. Am ales să rămân. Nu voiam să-i dau satisfacție.

— Ana, ce mai face Irina? a întrebat Cătălin brusc, fără să mă privească.

M-am înfuriat instantaneu.

— Nu cred că e treaba ta. Ai avut destul timp să te interesezi când conta.

Vlad a încercat să râdă forțat:

— Hai măi, lăsați trecutul în urmă! Suntem aici să ne bucurăm unii de alții.

Mama a început să pună friptură în farfurii, evitând privirile tuturor. Tata a tușit ușor și a schimbat subiectul:

— Ana, cum merge la serviciu?

Am răspuns absentă, simțind cum tensiunea crește cu fiecare minut. Cătălin părea tot mai mic pe scaunul lui, dar nu avea curajul să plece. Vlad îi tot turna vin în pahar și încerca să-l facă să se simtă binevenit.

La desert, când toată lumea părea să respire mai ușor, Cătălin a spus încet:

— Știu că am greșit față de Irina. Și față de tine, Ana. Nu pot schimba trecutul, dar… mi-ar plăcea să pot repara ceva.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. M-am ridicat brusc de la masă.

— Nu totul se poate repara cu scuze târzii! Unele răni nu se vindecă niciodată!

Am ieșit pe balcon sub ploaia rece, încercând să-mi adun gândurile. Îl auzeam pe Vlad certându-se cu mama în bucătărie:

— De ce trebuia să-l aduci? Nu vezi că Ana suferă?
— E prietenul meu! Nu pot să-l las singur acum!
— Dar nici pe sora ta nu poți s-o rănești la nesfârșit!

M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului reflectate în bălțile de pe asfalt. M-am întrebat dacă familia chiar înseamnă mereu iertare sau dacă uneori trebuie să-ți pui propriile limite.

Când m-am întors în sufragerie, Cătălin plecase deja. Vlad stătea cu capul în mâini, iar mama strângea masa în tăcere.

— Îmi pare rău că s-a ajuns aici… a spus Vlad fără să mă privească.

— Poate că unele lucruri trebuie spuse ca să putem merge mai departe, am răspuns eu încet.

În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la Irina, la cât de mult ne-a schimbat pe toți acea poveste și la cât de greu e uneori să fii loial atât familiei cât și propriilor principii.

Oare cât de mult putem ierta? Și unde tragem linia între loialitate față de cei dragi și respectul față de noi înșine?