Odată ți-am cerut să mă asculți: Povestea unei mame, a fiului ei și a dragostei pierdute

— Vlad, te rog, nu ridica tonul la mine! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei reci. Era decembrie, iar bradul împodobit părea o glumă amară în lumina slabă a becului. Vlad, fiul meu, stătea în prag, cu ochii aprinși de furie și mâinile strânse în pumni.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu tine! Mă sufoci! Ai impresia că totul ți se cuvine doar pentru că ai rămas singură cu mine! a izbucnit el, iar fiecare cuvânt era ca o lovitură.

Am simțit cum mi se taie respirația. Îmi venea să țip, să-i spun cât am suferit, cât am muncit ca să nu-i lipsească nimic, dar am rămas mută. În mintea mea se derulau imagini: eu, la 32 de ani, cu Vlad de mână, pe peronul gării din Bacău, privind cum Radu, soțul meu, urca în tren fără să se uite înapoi. „Nu pot să trăiesc așa”, mi-a spus atunci, „nu sunt făcut pentru familie.”

Am crescut singură un copil într-un oraș mic, unde fiecare șoaptă era o judecată. Am lucrat la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru nunți la care nu eram invitată, am spălat podele la școală ca să pot plăti meditațiile lui Vlad. Nu mi-am permis niciodată să plâng în fața lui. „Băieții nu trebuie să vadă lacrimi”, îmi spunea mama mea.

Acum, băiatul meu mă gonea din casa pe care am cumpărat-o împreună. „Nu mai ești binevenită aici”, mi-a spus, cu voce rece. „Vreau să-mi trăiesc viața. Nu mai pot să-ți port de grijă.”

Am ieșit în frig, cu o geantă și o haină veche pe umeri. Am mers pe jos până la sora mea, Elena, care m-a primit fără întrebări. În acea noapte, am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru că Vlad mă alungase, ci pentru că am realizat cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să fiu totul pentru el.

— Maria, trebuie să-l lași să-și trăiască viața, mi-a spus Elena, încercând să mă mângâie. Dar cum să lași să plece singurul om pentru care ai trăit?

Zilele treceau greu. Vlad nu mă suna. Nici măcar de Crăciun. Mă uitam la telefon ca la o icoană. Îmi aminteam cum îi făceam cozonac și îi citeam povești când era mic. Cum îi legam șireturile și îi ștergeam lacrimile când îl necăjeau copiii la școală. Acum, el era cel care mă făcea să plâng.

Într-o zi, am primit un mesaj de la el: „Mamă, am nevoie de certificatul de naștere. Poți să mi-l trimiți?” Atât. Fără „te rog”, fără „ce mai faci?”. Am simțit un gol imens. Am căutat certificatul printre hârtii, cu mâinile tremurânde. Am găsit și o fotografie cu noi doi, la mare, când Vlad avea șapte ani. Zâmbea larg, cu brațele în jurul meu. Am pus poza în plic, lângă certificat. Poate își va aminti.

Elena încerca să mă înveselească. „Hai la biserică, Maria. Poate găsești liniște.” Am mers, dar liniștea nu venea. Mă simțeam vinovată. Poate am fost prea protectoare. Poate l-am sufocat cu dragostea mea. Sau poate el nu a înțeles niciodată cât am sacrificat.

Într-o seară, la televizor era o emisiune despre mame singure. O femeie spunea: „Copiii nu ne datorează nimic. Dragostea nu e o datorie.” Am izbucnit în plâns. Toată viața am crezut că Vlad îmi va fi recunoscător. Dar poate că dragostea adevărată e să-i lași să plece, chiar dacă doare.

După luni de tăcere, Vlad m-a sunat. Vocea lui era schimbată, obosită.

— Mamă… ai timp să vorbim?

Am simțit un nod în gât.

— Oricând, Vlad. Oricând pentru tine.

A venit la Elena acasă. Era slab, cu cearcăne adânci. S-a așezat la masă și a început să plângă ca un copil.

— Mamă, îmi pare rău… Am greșit. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. M-am simțit sufocat, dar acum mi-e dor de tine. Mi-e frică să nu te pierd.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Nu i-am spus nimic despre nopțile mele nedormite sau despre golul din suflet. L-am iertat pe loc. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am înțeles că nu pot trăi doar prin el. Că trebuie să-mi găsesc și eu bucuria, dincolo de rolul de mamă.

Astăzi, Vlad vine des la mine. Vorbim altfel. Încerc să nu-l mai controlez, să-l ascult fără să judec. Învăț să fiu și Maria, nu doar mama lui Vlad.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să dăm copiilor noștri? Unde se termină sacrificiul și unde începe iubirea de sine? Poate că fiecare mamă ar trebui să-și pună aceste întrebări înainte să fie prea târziu…