Odihnă? Mai întâi plătește creditul la bancă! – Drama unei familii românești pentru propria locuință

— Ce-ai făcut, mamă? Cum ai putut să-l lași pe Vlad să se mute aici fără să mă întrebi? Am urlat din prag, cu vocea tremurândă de furie și neputință. În jurul meu, cutii desfăcute, haine aruncate peste tot și un miros greu de țigară amestecat cu mâncare stricată. Era apartamentul pentru care muncisem ani de zile în Italia, trimiteam fiecare leu acasă, visând la ziua când voi avea, în sfârșit, un colț doar al meu. Și acum, totul părea că se prăbușește.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu de vinovăție, ci de supărare. — E fratele tău, Ana! Unde să se ducă? Tu oricum nu ești niciodată acasă. Ai uitat cine te-a crescut?

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad stătea în colțul sufrageriei, cu mâinile încrucișate și privirea sfidătoare. — Nu te mai agita atâta, sor-mea. Oricum tu doar plătești ratele, dar nu trăiești aici. Măcar să fie cineva care are grijă de casă.

Mi-am mușcat buza până la sânge. De câte ori nu mă rugasem să fim o familie normală? Să nu trebuiască să plec la 19 ani din țară ca să scap de certurile lor și de lipsuri? Să nu trebuiască să-mi văd mama plângând că nu are bani de pâine și pe tata dispărut cu zilele la birt?

Dar am plecat. Am spălat bătrâni în Italia, am dormit pe canapele străine, am strâns fiecare bănuț și am trimis acasă. Când am reușit să iau apartamentul ăsta mic din București, am simțit că am câștigat o bătălie cu viața. Dar bătălia adevărată abia începea.

— Mamă, eu plătesc creditul! Eu am muncit pentru casa asta! Nu e corect ce ai făcut! am izbucnit din nou.

— Nu ești niciodată mulțumită! a țipat ea. Vlad n-are unde să stea, tu ai bani, ai viața ta. De ce nu poți să-l ajuți?

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Vlad a oftat teatral și a ieșit pe balcon să fumeze. Am rămas doar eu și mama, două femei care nu mai știau cum să vorbească una cu cealaltă fără să se rănească.

— Mamă… am șoptit printre suspine. Eu nu mai pot. Nu mai pot să fiu banca familiei. Nu mai pot să fiu mereu cea care rezolvă totul.

Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare trădare. — Asta e familia, Ana. Asta facem noi.

Dar eu știam că nu e așa. Familia ar trebui să fie sprijin, nu povară. Ar trebui să fie locul unde te întorci ca să te vindeci, nu ca să fii folosit.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate sacrificiile făcute: anii pierduți printre străini, dorul de casă, singurătatea din serile lungi de iarnă când nimeni nu mă suna decât ca să ceară bani.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama făcând cafea în bucătăria mea. Vlad dormea dus pe canapea.

— Mamă, trebuie să plecați amândoi. Nu pot să vă las aici. Dacă banca află că nu locuiesc eu aici permanent, pierd totul.

Ea a început să plângă încet, fără zgomot. — N-ai inimă, Ana… N-ai inimă deloc.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe scara blocului și am privit orașul care nu-mi fusese niciodată acasă cu adevărat. M-am întrebat dacă toți cei care au plecat ca mine simt aceeași ruptură între ce ar trebui să fie familia și ce este cu adevărat.

În zilele următoare au urmat certuri nesfârșite la telefon cu mama și Vlad. Tata a sunat o singură dată: — Las-o pe maică-ta în pace, că oricum n-ai făcut nimic pentru noi!

Atunci am simțit că mă prăbușesc de tot. Am început să lipsesc de la muncă, nu mai aveam chef de nimic. Prietena mea cea mai bună, Ioana, m-a tras deoparte într-o seară:

— Ana, tu nu vezi că te distrug? Tu ai dreptul la viața ta! Nu ești responsabilă pentru greșelile lor!

Dar cum să le explic asta părinților mei? Cum să-i spun mamei că nu mai pot fi salvatorul familiei? Când i-am spus că vreau să vând apartamentul și să-mi fac viața în alt oraș, a început iar scandalul:

— Să-ți fie rușine! Să vinzi casa pentru care ai muncit atâta? Pentru cine ai făcut-o dacă nu pentru noi?

Atunci am izbucnit:

— Pentru mine! Pentru mine am făcut-o! Pentru că vreau și eu un loc unde să fiu liniștită!

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Mama a plecat fără să se uite înapoi. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită.”

Au trecut luni până când am reușit să-mi revin cât de cât. Am vândut apartamentul și m-am mutat într-un oraș mic din Ardeal, unde nimeni nu mă cunoaște și unde pot începe de la zero.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia chiar merită orice sacrificiu sau dacă uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi trăim cu povara asta? Oare chiar suntem datori mereu celor care ne-au crescut sau avem dreptul la propria fericire?