Până nu-l lasă pe el, nu va primi niciun leu: Mărturia unei mame din România

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna ca un ecou spart în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o uitasem pe foc. O priveam cum își strânge palmele sub masă, încercând să-și ascundă tremurul. Avea ochii roșii, obrajii supți, iar părul ei blond, cândva mândria mea, era acum tern și nepieptănat.

— Atunci pleacă de la el, Ioana! Pleacă și vino acasă! — i-am spus cu vocea spartă de lacrimi. Dar știam că nu va pleca. Nu încă. De fiecare dată când îi spuneam asta, se închidea și mai tare în cochilia ei.

Soțul ei, Doru, era genul acela de bărbat care știe să-și ascundă răutatea sub un zâmbet fals. La început părea grijuliu, atent, dar după nuntă s-a schimbat. A început cu vorbe grele, apoi cu reproșuri pentru orice: pentru ciorba prea sărată, pentru că nu era destul de veselă când venea el acasă, pentru că nu făcea destui bani la serviciu. Și apoi au apărut vânătăile pe brațele ei.

— Mamă, nu e așa rău cum pare… — încerca să mă liniștească Ioana, dar ochii ei spuneau altceva. Știam că îi e rușine. Știam că îi e frică. Și mai știam că nu are curaj să-l lase. Doru îi controla fiecare pas: salariul i-l lua el, telefonul îl verifica zilnic, iar prietenele i le-a îndepărtat una câte una.

Am încercat totul: am vorbit cu ea blând, am certat-o, am plâns împreună. Am mers la preot, la psiholog, am citit forumuri pe internet despre violența domestică. Dar nimic nu părea să o scoată din cercul acesta vicios.

Într-o seară, după ce am găsit-o plângând pe banca din fața blocului, am luat o decizie care mi-a sfâșiat inima: i-am spus că nu-i mai dau niciun ban, niciun ajutor, nici măcar o pungă cu mâncare, până nu-l părăsește pe Doru.

— Cum poți să-mi faci asta? Ești mama mea! — mi-a strigat atunci Ioana cu disperare.

— Tocmai pentru că sunt mama ta! Nu vreau să te văd murind încet lângă el! — i-am răspuns cu vocea tremurată.

Au urmat săptămâni de tăcere între noi. O vedeam doar din când în când pe stradă, mereu grăbită, mereu cu privirea în pământ. Vecinele mă întrebau ce se întâmplă cu fata mea. Le mințeam că e ocupată la serviciu. În realitate, știam că Doru o ține tot mai mult închisă în casă.

Într-o zi, sora mea, Lidia, a venit la mine cu ochii plini de reproș:

— Mariana, tu chiar crezi că așa o ajuți? Dacă nu-i dai nimic, poate ajunge pe drumuri!

— Și dacă îi dau tot timpul bani și mâncare, ce se schimbă? Rămâne tot acolo! — am izbucnit eu.

Nu dormeam nopțile. Mă gândeam la ea: dacă are ce mânca, dacă nu cumva Doru a lovit-o iar. Îmi venea să mă duc peste el și să-i spun tot ce am pe suflet. Dar știam că Ioana ar suferi și mai mult.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am auzit bătăi în ușă. Era Ioana. Udă leoarcă, cu ochii umflați de plâns și cu o valiză mică în mână.

— Mamă… pot să stau la tine? — a șoptit abia auzit.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă ca două copii. I-am făcut ceai cald și am lăsat-o să doarmă în patul ei din copilărie. Abia dimineața mi-a povestit tot: cum Doru a încuiat-o în casă două zile fără mâncare pentru că a îndrăznit să vorbească la telefon cu mine; cum i-a spart telefonul; cum a amenințat-o că dacă pleacă o va găsi oriunde s-ar ascunde.

— Mi-a fost frică… dar mi-a fost și mai frică să nu te pierd pe tine — mi-a spus Ioana printre suspine.

Au urmat luni grele. Am mers împreună la poliție, la avocat, la consiliere psihologică. Doru a venit de câteva ori la ușa noastră să facă scandal. Vecinii au chemat poliția. Am simțit rușine, furie și neputință. Dar încet-încet Ioana a început să-și revină. Și-a găsit un nou loc de muncă la o cofetărie din cartier și a început să zâmbească din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău oprindu-i ajutorul. Dacă nu cumva ar fi putut păți ceva mai rău cât timp a stat acolo fără sprijinul meu. Dar știu că dacă nu luam acea decizie dureroasă poate n-ar fi avut curajul să plece niciodată.

Acum stau seara lângă ea și îi mângâi părul blond care începe iar să strălucească. O ascult cum povestește despre torturile pe care le face la cofetărie și despre planurile ei de viitor.

Dar inima mea încă tremură la fiecare sunet de pe scară.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași dramă? Oare ce ați fi făcut voi în locul meu?