Părul Ilincăi și liniștea noastră pierdută: Cât de departe poți merge pentru o idee?

— Ce-ai făcut cu părul Ilincăi?! am urlat, cu vocea spartă de panică, când am intrat în baie și am văzut firele blonde împrăștiate pe gresie. Ilinca stătea pe marginea căzii, cu capul plecat, iar Ana îi ținea mâna. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era o joacă. Nu era o glumă proastă. Era realitatea care mă izbea în față.

— E doar păr, Vlad, a șoptit Ana, dar vocea ei tremura. — E pentru Mara. Știi că trece prin chimioterapie și…

— Și ce?! am întrerupt-o. — Și tu ai decis că fata noastră trebuie să-și radă capul? Fără să mă întrebi? Fără să o lași să aleagă singură?

Ilinca a ridicat privirea spre mine. Ochii ei mari, albaștri, erau plini de lacrimi și rușine. — Am vrut să o fac, tati… Am vrut să nu fie Mara singură la școală…

M-am prăbușit pe marginea căzii, simțind că nu mai am aer. În mintea mea se derulau imagini cu Ilinca râzând în curte, cu părul ei lung fluturând în vânt. Acum era altcineva. O fetiță vulnerabilă, expusă privirilor răutăcioase ale colegilor, judecăților adulților. Și eu nu știam dacă să fiu mândru sau furios.

— Nu trebuia să decizi tu pentru ea! am izbucnit spre Ana. — E copilul meu și al tău! Trebuia să vorbim!

Ana s-a ridicat brusc. — Vlad, tu nu înțelegi! Mara e singură! Copiii râd de ea! Ilinca a vrut să fie alături de prietena ei! Eu doar am ajutat-o să fie curajoasă!

— Curajul nu înseamnă să te sacrifici fără să înțelegi consecințele! am răspuns printre dinți.

A urmat o tăcere grea. Ilinca a ieșit din baie, trăgându-și gluga pe cap. Am rămas singur cu Ana, fiecare prizonier în propriile gânduri.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Eu evitam să vorbesc cu Ana, iar Ilinca se ascundea în camera ei. La școală, zvonurile au început să circule rapid. Unii copii au râs de ea, alții au întrebat-o dacă e bolnavă. Doar Mara a venit la ea și a îmbrățișat-o strâns.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai devreme, am auzit-o pe Ilinca plângând în pernă. M-am apropiat ușor și am bătut la ușă.

— Pot să intru?

Nu mi-a răspuns, dar am deschis încet ușa. Stătea ghemuită pe pat, cu capul acoperit de o eșarfă roz.

— Tati… crezi că am greșit?

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Nu știu, puiule… Poate că nu există un răspuns corect sau greșit. Dar mi-ar fi plăcut să vorbim înainte. Să știu ce simți.

Ilinca a oftat adânc.

— Toți râd de mine la școală… Dar Mara zâmbește din nou. A zis că nu se mai simte singură.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. O parte din mine era mândră de curajul ei, dar alta era furioasă pe Ana că nu m-a implicat în decizie.

În acea noapte am avut o discuție lungă cu Ana. Am ridicat tonul, ea a plâns. Mi-a spus că s-a simțit neputincioasă când a văzut-o pe Mara suferind și că a vrut ca Ilinca să fie un exemplu de empatie.

— Dar dacă sacrificiul e prea mare pentru un copil? Dacă nu e pregătită pentru consecințe? am întrebat-o.

Ana a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate că niciun părinte nu știe exact unde e limita…

Au trecut luni de atunci. Părul Ilincăi a început să crească din nou, dar liniștea noastră nu s-a întors pe deplin. Încercăm să ne apropiem unii de alții, dar între noi există o fisură invizibilă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine certându-mă cu Ana sau dacă ar fi trebuit să fiu mai deschis la gestul fiicei mele. Alteori mă gândesc dacă nu cumva sacrificiul Ilincăi a fost prea mare pentru vârsta ei.

Poate că adevărul e undeva la mijloc. Poate că familia noastră va găsi din nou echilibrul.

Dar vă întreb: cât de departe putem merge pentru o idee? Și cine are dreptul să decidă cât poate duce un copil?