Patru ani de căsnicie și tăcere: Astăzi, am avut curajul să spun ce simt

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu singură în doi!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era o seară de marți, iar Radu stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca de obicei. M-am oprit în mijlocul camerei, cu mâinile tremurânde, și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.
— Ce-ai pățit iar, Ioana? a oftat el, fără să-și ridice privirea.
— Ce-am pățit? Patru ani am pățit! Patru ani în care am plătit chiria, facturile, mâncarea… tot! Tu vii acasă, mănânci, dormi și pleci la muncă. Dar salariul tău unde e? De ce nu contribui cu nimic?
Radu a ridicat din umeri.
— Trebuie să-i dau pensie alimentară lui Vlad. Știi bine asta. Și mama are nevoie de bani pentru medicamente…
— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu am nevoie de nimic? Am ajuns să mă împrumut la colegi ca să plătesc întreținerea!
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am gândit la primele luni împreună, când Radu mă cucerea cu vorbe dulci și promisiuni. Atunci nu vedeam cât de mult îl apăsa trecutul lui: divorțul, copilul rămas la fosta soție, datoriile la bancă. Îl credeam puternic și matur, cu opt ani mai mare decât mine. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

La început, am acceptat să-l ajut. Îi cumpăram haine lui Vlad când venea la noi în weekenduri, îi făceam pachet pentru școală și îi plăteam excursiile. Radu spunea mereu că va fi mai bine, că va găsi un job mai bun. Dar lunile treceau și eu eram tot singura care ținea casa pe umeri.

Socrii mei nu m-au plăcut niciodată. Pentru ei eram doar „fata aia de la oraș” care i-a luat băiatului lor liniștea. De câte ori mergeam la ei, mama lui Radu mă privea cu răceală și îmi spunea printre dinți:

— Să ai grijă de el, că e bărbat muncitor… dar are multe pe cap.

Nu știa nimeni cât plângeam noaptea în pernă. Prietenele mele îmi spuneau să plec, dar eu speram că dragostea mea îl va schimba pe Radu. Îmi repetam că sacrificiul e parte din iubire.

Azi însă s-a umplut paharul. Când am văzut că iar a trimis toți banii la părinți fără să mă anunțe, am simțit că nu mai pot respira.

— Ioana, nu e vina mea că ai salariu mai mare! a ridicat el tonul.
— Nu e vina ta! Dar nici meritul meu nu e pedeapsa mea! De ce trebuie să trăiesc ca o străină în casa mea?

A urmat o tăcere grea. Vlad, băiatul lui Radu din prima căsnicie, stătea în camera lui și asculta totul. L-am văzut cum a ieșit timid pe hol.

— Tata… pot să merg la mama?

M-am uitat la el și mi s-a rupt inima. Copilul ăsta nu avea nicio vină că adulții din viața lui nu se pot înțelege.

După ce Vlad a plecat, Radu a început să strângă lucruri prin casă fără să spună nimic. Am simțit că se rupe ceva definitiv între noi.

— Ioana… poate ar trebui să luăm o pauză.

Am râs amar.

— O pauză? De la ce? De la viața asta în care doar eu exist?

Mi-am petrecut noaptea pe canapea, cu ochii în tavan și gândurile răvășite. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea bună. Poate am confundat mila cu iubirea.

Dimineața m-am dus la serviciu cu ochii umflați. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte.

— Ioana, trebuie să te gândești la tine. Nu poți trage singură pentru doi… sau trei!

Avea dreptate. Dar cum să renunț la omul pe care l-am iubit? Cum să accept că patru ani din viața mea au fost construiți pe o iluzie?

Seara m-am întors acasă și l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Plec la ai mei câteva zile. Să ne liniștim amândoi.

Nu l-am oprit. Am simțit o ușurare ciudată și o tristețe adâncă.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la farfuriile goale. Mă întreb dacă sacrificiul chiar aduce fericire sau doar ne face să ne pierdem pe noi înșine.

Oare câte femei trăiesc povestea mea și nu au curajul să spună ce simt? Oare cât timp trebuie să taci ca să fii auzită?