Plânsul Valentinei: O zi care mi-a schimbat viața

— Nu mai plânge, Valentina, te rog! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce o țineam strâns la piept. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, iar obrajii îi ardeau de febră. Din bucătărie, vocea soacrei mele, Elisabeta, răsuna ca un tunet: — Las-o să plângă! Așa o răsfeți prea mult! Copiii trebuie să știe ce-i aia disciplină!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia zi în care Valentina nu voia să mănânce nimic și plângea aproape fără oprire. Soțul meu, Radu, era la serviciu și nu răspundea la telefon. M-am simțit singură, prinsă între două lumi: cea a mamei care vrea să-și aline copilul și cea a nurorii care trebuie să-și respecte soacra.

— Mamaie, mă doare burtica… a murmurat Valentina printre suspine.

— O să-ți treacă, iubita mea, i-am spus, încercând să-mi ascund teama. Dar Elisabeta nu s-a lăsat:

— Nu-i nimic! E doar mofturoasă! Pe vremea mea, dacă nu mâncam, nu primeam nimic până la următoarea masă. Și uite ce sănătoasă am ajuns!

Am simțit un val de furie și neputință. M-am ridicat cu Valentina în brațe și am ieșit pe hol, încercând să mă adun. În mintea mea se derulau toate momentele în care am simțit că nu sunt suficient de bună: când nu am reușit să o alăptez exclusiv, când am cedat și i-am dat suzetă, când am lăsat-o prea mult la desene ca să pot găti. Acum, cu soacra mea privind critic fiecare gest al meu, totul părea o sentință.

Am sunat la medicul de familie. — Dacă are febră și nu mănâncă de trei zile, ar trebui să veniți la cabinet sau la urgențe, mi-a spus asistenta. Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat din nou în bucătărie.

— Elisabeta, trebuie să merg cu Valentina la doctor. Nu e normal să plângă așa și să nu mănânce.

Soacra mea a ridicat din sprâncene:

— Ești prea panicată! Toate mamele tinere sunteți așa. Dacă te duci la spital pentru orice răceală, o să ajungă copilul dependent de pastile!

— Nu pot risca! am spus mai tare decât intenționam. E copilul meu!

Pentru o clipă, tăcerea s-a lăsat între noi. Valentina s-a agățat mai tare de gâtul meu.

— Faci cum vrei! Dar să nu spui că nu ți-am zis! a trântit Elisabeta.

Am ieșit pe ușă cu inima cât un purice. În taxi, Valentina a adormit pe umărul meu. M-am uitat la ea și m-au podidit lacrimile. M-am simțit vinovată că nu am știut să o protejez mai bine, că nu am avut curajul să-mi impun punctul de vedere mai devreme.

La spital, medicul a constatat că Valentina avea o infecție urinară serioasă. — Ați făcut bine că ați venit! Dacă mai întârziați câteva zile, putea fi grav.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea și cum mă ridic în același timp. Am sunat-o pe Elisabeta din sala de așteptare:

— Valentina are infecție urinară. Trebuie să stea sub tratament.

La capătul celălalt al firului s-a lăsat tăcerea.

— Îmi pare rău… n-am știut… a spus ea încet.

Când ne-am întors acasă după două zile de spitalizare, Elisabeta ne-a întâmpinat cu supă caldă și ochii roșii de plâns.

— Iartă-mă, Anca… N-am vrut să te fac să suferi. Eu… n-am știut altfel.

Am simțit cum se rupe ceva între noi și totodată cum se leagă altceva, mai sincer. Am plâns amândouă în bucătărie, ținându-ne de mâini.

Radu a venit acasă și ne-a găsit așa. S-a uitat la noi nedumerit și apoi ne-a îmbrățișat pe amândouă.

— Suntem o familie… trebuie să avem grijă unii de alții.

De atunci, relația mea cu Elisabeta s-a schimbat. Nu e perfectă — încă avem discuții despre cum se crește un copil sau despre ce e mai bine pentru Valentina — dar acum știm să ne ascultăm una pe cealaltă.

M-am întrebat adesea: câte mame nu trec prin astfel de lupte tăcute? Câte dintre noi nu ne simțim judecate sau neînțelese chiar în propria familie? Poate că adevărata putere stă în curajul de a spune ce simți și de a cere ajutor atunci când ai nevoie.

Oare câte familii ar fi mai unite dacă am avea curajul să fim vulnerabili? Voi ce ați face în locul meu?