Promisiuni Frânte: Întoarcerea Acasă și Dorul de Familie

— Vlad, nu poți să mă lași singură aici, nu după tot ce am făcut pentru voi! Glasul mi-a tremurat, răsunând în bucătăria nouă, încă mirosind a vopsea proaspătă și lemn. Mâinile mi se agățau de marginea mesei, ca și cum aș fi putut ține cu ele întreaga familie pe loc.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care nu-i recunoșteam. Irina, nora mea, își strângea geanta la piept, evitându-mi privirea. „Mamă, ți-am spus… Avem serviciile în oraș. Nu putem să ne mutăm aici. E prea departe de tot ce avem nevoie.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Ani de zile am spălat bătrâni în Italia, am îngrijit copii străini, am dormit pe saltele subțiri și am numărat zilele până la întoarcere. Fiecare euro pus deoparte era o cărămidă pentru casa asta — casa visurilor mele, casa în care îi vedeam pe Vlad și Irina crescându-și copiii, alergând prin curte, râzând la masa mare din lemn masiv pe care am comandat-o special de la meșterul din sat.

— Dar aici e liniște, Vlad! Aer curat, grădină, găini… Nu vrei să-ți crești copiii așa cum ai crescut tu? Am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar lacrimile mi-au scăpat printre cuvinte.

Irina a oftat. „Nu suntem făcuți pentru sat. Avem viața noastră acolo. Și… sincer, nici nu cred că aș putea sta aici fără să mă plictisesc.”

M-am prăbușit pe scaun. M-am gândit la toate serile când visam la întoarcere. La fiecare telefon dat din Italia: „Mamă, când vii acasă?” „Curând, Vlad, curând…” Dar acum, când eram acasă, el nu mai era.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel de goale. Dimineața mă trezeam devreme, ca pe vremuri când trebuia să plec la muncă. Doar că acum nu mai aveam unde să plec. Mă plimbam prin grădină, udam florile, hrăneam găinile și mă uitam spre poartă cu speranța că poate azi vor veni.

Vecina mea, tanti Maria, a venit într-o zi cu o plăcintă caldă. „Nu te supăra pe copii, dragă. Așa-s tinerii azi. Toți vor la oraș.”

Am izbucnit: „Dar pentru cine am muncit eu atâția ani? Pentru cine am ridicat casa asta?”

Ea m-a privit cu milă. „Pentru tine, dragă. Poate că e timpul să te gândești și la tine.”

Dar cum să mă gândesc la mine când toată viața mea a fost despre ei? Când Vlad era mic și plângea după tatăl lui plecat la muncă în Spania, eu îi promiteam că într-o zi vom fi toți împreună. Când am plecat eu însămi în Italia, i-am promis că mă voi întoarce cu bani să-i fac o casă frumoasă.

Într-o seară ploioasă, Vlad m-a sunat. „Mamă… știu că e greu pentru tine. Dar nu putem trăi viața ta. Trebuie să ne facem propriul drum.”

„Și eu? Ce fac eu aici singură?”

A tăcut o clipă. „Poate… poate ar trebui să-ți găsești ceva care să-ți placă. Să ieși cu femeile din sat. Să mergi la biserică…”

Am închis telefonul cu un gust amar. Cum să-mi găsesc locul într-un sat care nu mai are tineri? Unde casele se prăbușesc una câte una și bătrânii stau pe bănci privind spre drumurile goale?

Într-o zi am primit o scrisoare de la sora mea din Bacău: „Vino la mine câteva zile! Poate-ți mai trece dorul.” Am plecat cu inima grea și m-am întors după o săptămână cu aceeași durere.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre răbdare. M-am rugat să-mi găsesc liniștea. La ieșire, tanti Maria m-a luat de braț: „Hai la noi la cafea!”

Am început să merg mai des prin sat. Să ajut la grădiniță, să cos cu femeile din sat pentru târgul de Paște. Dar golul din suflet nu se umplea.

Într-o zi Vlad și Irina au venit pe neașteptate. Au adus un coș cu fructe și un borcan de miere din piață. „Mamă,” a spus Vlad încet, „poate într-o zi ne vom muta aici. Dar acum nu putem.”

Am zâmbit forțat și le-am pus mâncare pe masă. I-am privit cum râd împreună și mi-am dat seama că nu pot forța pe nimeni să-și dorească ce vreau eu.

Seara aceea am stat singură pe prispă și m-am uitat la stele. Am plâns pentru toate promisiunile frânte — ale mele și ale lor.

Poate că acasă nu e un loc anume, ci oamenii pe care îi iubești. Dar dacă oamenii aceia nu mai vor același lucru ca tine… ce faci? Cum te vindeci de dorul de familie când familia ta e mereu în altă parte?

Oare câți dintre noi trăim cu visuri neîmplinite și case goale? Ce înseamnă cu adevărat să fii „acasă” când tot ce ai construit pare să nu mai conteze pentru cei dragi?